Situaţia părea a deveni tot mai ameninţătoare şi, paradoxal, blocantă, cu cât „eliberarea esticilor” nu părea a viza în vreo formă dominaţia sovietică sau Tratatul de la Varşovia, foarte puţin, chiar nesemnificativ contestat, ci evidenţiau angajarea unor dezbateri şi măsuri ce aveau la bază criterii şi obiective ale politicilor de glasnost şi perestroika, amendate cu soluţii şi ţinte ce ţineau de specificul ţărilor respective.

Mai mult chiar – râsul-plânsul –, vara anului 1989 părea a ne introduce în peisagistica aberantului geostrategic ce trebuia să detensioneze acutele Războiului Rece şi să introducă în perceperile publice, menite a genera o schimbare totală de fronturi, cele mai profesioniste şi consacrate aparate de propagandă ale timpului ce evidenţiau jucătorii în simbolistica „slujitorilor Răului Absolut”, ceea ce nu avea nimic de-a face cu problematica disputelor ideologice şi politico-militare ale Războiului Rece.

Irakul, Libia, Iranul, Coreea de Nord şi – într-o nevoie a echilibrelor geografice – Panama şi România păreau – conştiente sau nu – a-şi reclama posturile de „wanted” ce urmau a translata deja obositoarea şi dezabuzanta, descalificanta retorică a Războiului Rece.

Dictatori de mucava – promovaţi şi susţinuţi în logica jocului adversităţilor la nivelul liderilor celor două blocuri – păreau a deveni, peste noapte, inamicii absoluţi ai procesului de destindere şi colaborare internaţională, menită să scoată omenirea de pe traiectul confruntărilor care duseseră omenirea până la ameninţarea unei conflagraţii mondiale. (va urma)

 

2018-03-28 11:00:53