Deveniserăm cu toţii atât de convinşi de statutul de egalitate, independenţă şi suveranitate naţională dobândit sub conducerea „înţeleptului conducător” în arena politică internaţională, încât ajunseserăm să confundăm realizările lor – ale celor mai dezvoltate state – cu „facerile” noastre.

Dacă reuşisem în materie de egalităţi statale internaţionale, de ce n-am fi fost în măsură să realizăm şi la nivelul indivizilor descătuşaţi de preceptele şi constrângerile comuniste?

Ne stătea temei chiar celebra apreciere a secretarului general al partidului, conform căreia reuşiserăm să realizăm o economie capabilă să producă în procent de 90% la un nivel mediu de dezvoltare, 5% situându-se peste cel mai înalt nivel tehnologic.

Dacă cea mai autorizată voce a statului român constata o astfel de realitate, cine şi ce ar fi împiedicat cetăţeanul român să se bucure de binefacerile unui nivel de trai corespunzător ţărilor din Occident?

Doar şi numai Nicolae Ceauşescu şi acoliţii acestuia îşi imaginau că declaraţii sforăitoare, lipsite în mod evident de o bază reală, mai puteau să anime o stare de spirit intrată în faza autosufocării, prin simpla abordare comparativă dintre cifrele unor realizări sforăitoare şi realităţile galantarelor goale.