Marele dezastru nu a fost declanşat de purtătorii stindardelor partidelor relansate sau de cele nou constituite.
Războiul a pornit între implanturile securiste ale fiecărei noi identităţi politice.
Angajându-se o astfel de abordare, fruntaşii politici au înţeles şi au descoperit cheia „jocului”. Era o mare greşeală războiul cu Securitatea. Securiştii buni sunt cei alături de noi. Aceasta a fost lozinca şi lovitura a fost dată de partidele istorice. Nu ce a fost. Ce va veni şi cum vei reuşi.
Aşa s-a ajuns la formarea şi recuperarea securiştilor compromişi sau eliminaţi.
De fapt, vom asista la lupta pentru recuperarea condiţiei de jucători. Până în 1996, se va derula una dintre cele mai interesante etape de adaptabilitate, atât din partea jucătorilor politici, cât şi din aceea a grupurilor de interese ale Securităţii, care încep să devină tot mai eficiente în capacitarea unor poziţii de control, în afara serviciilor nou constituite.
Pe fond, eram martorii unui proces ce se va desfăşura, de la acapararea până la confiscarea jocului politic, pe considerente ce ţineau de interese individuale sau de grup, tot mai implicate în zona economicului.
Pas cu pas, lucrurile se îndreaptă spre una dintre cele mai complexe situaţii, care îşi pune amprenta în plan internaţional, inclusiv în acela al perceperii situaţiei din România.
Pe parcursul anilor care au urmat, în special odată cu „guvernarea Constantinescu”, s-a ajuns la constituirea unor grupuri de foşti securişti, cu legături demonstrabile la nivelul conducerii serviciilor, care, prin intermediul influenţei asupra acestora, au reuşit să-şi valorifice „cunoaşterile” în materie de „economie”, fostă socialistă, intrată în procesul de privatizare forţată.
După „lichidarea” conturilor, contractelor, mărfurilor pe care industria, fostă socialistă, nu a mai „ştiut” cum să le recupereze, întrucât tot nu aparţineau întreprinderilor, încă garantate şi plătite de stat, care oricum prin ministerele total reorganizate şi reîncadrate au pierdut controlul „debitelor”, mai ales în planul soldurilor, a urmat „marea privatizare”.
Aşa, sub presiunea continuă a „străzii”, se merge de la o zi la alta spre stări paroxistice ale democraţiei şi libertăţii puerile.
Totul, pe fondul nevoii de calmare şi controlare a situaţiei politice, economice şi financiare „a ţării” tot mai compromise.
Reconstituirea serviciilor, în loc să permită o preluare a controlului, a generat scandal după scandal, atac după atac, toate având drept scop crearea unei stări de spirit marcate de totală neîncredere şi, cu precădere, de generarea unei totale discreditări faţă de cei care continuau să creadă că menirea lor era de a proteja interesele statului, prin protejarea bunurilor publice şi individuale.