Tot ce este dat a fi definitiv se consumă în continui implozii, explozii ori surpări, nevoie de creşteri şi degradări.
Nu provocaţi limitele doar în speranţa găsirii dăinuirii!
Relativitatea Materiei, a Timpului şi a Spaţiului ne îndrituieşte a spera şi în perpetuarea minunii însufleţirii elementelor.
Chiar dacă nu suntem şi nu vom fi niciodată în măsură de a o înregistra. Mă refer la disponibilităţile CONDIŢIEI UMANE.
Din emisiunea de la Adevarul Live, difuzată la 1 decembrie 2016, 2017, socul nationalismului in Europa
„Revoluţia română” transmisă în direct şi exerciţiul desantului anti-Noriega au deschis drumul acomodărilor acceptabile într-o lume bipolară, pregătită şi hotărâtă să accelereze, chiar şi dincolo de principii şi angajamentele internaţionale, asumate la acea vreme, programul de globalizare.
În România şi în Panama s-au pus primii ţăruşi ai unei noi lumi, prin abordarea la baionetă a unor formule de comportament pretins statal, uitându-se faptul că valul se propagă de la un mal la celălalt ţărm.
Desigur, jocul acomodărilor şi al „lecţiilor” a intrat într-o succesiune dificil de prevăzut, omul având, spre deosebire de celelalte componente ale lumii animale, abilitatea de a se produce şi reproduce ca individ, ceată, turmă, popor şi stat.
Noi am reacţionat pe principiul cutremurelor, inundaţiilor şi migraţiilor, singurele lecţii perene ale experienţei româneşti.
Noi, ca popor, am reuşit să fim concomitenţi, deşi marginali, cu evoluţia Occidentului, până la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea. Începând cu secolul optsprezece, pe măsura sporirii controlului otoman şi a perpetuării formelor de administrare şi proprietate, dar mai ales ca urmare a unei profunde „orientalizări” în mentalităţi a elitelor, prin influenţă şi împământeniri fanariote, am început, odată cu secolul Luminilor, să ratăm racordarea la marile dezbateri şi revoluţii ale timpului în materie de spirit şi cultură.
Cel mai dur se vor simţi întârzierile în materie de educaţie şi efectele needucării în limba română, învăţământul, destinat doar protipendadei, predându-se în limbile greacă, franceză şi germană.
Cu scrierea chirilică şi greacă în administraţiile Moldovei şi Munteniei, ca şi în sistemul bisericesc, cele două Ţări Române se aflau, la începutul secolului XIX, într-o criză identitară corespunzătoare pe deplin situaţiei geopolitice din zonă şi confruntărilor geostrategice, pentru care reprezentau o miză directă, fiind tratate ca moşteniri ale „omului bolnav”.
Într-o stabilitate relativă, după războaiele austro-otomane din prima jumătate a secolului XVIII – să nu uităm anii 1719-1736, când şi Oltenia a intrat sub control austriac, nu fără urme şi astăzi evidenţiabile –, Transilvania şi-a continuat evoluţia în formulele social-economice caracteristice etapei anterioare, românii reprezentând populaţia majoritară, tolerată în statut de iobagi, supuşi în continuare prevederilor codului lui Werboczi.
Şi, aşa, cu aceste condiţionări şi determinări, am intrat în secolul revoluţiilor burghezo-democratice.
Fără burghezie proprie şi cu democraţiile altora.
Din emisiunea de la Adevarul Live, difuzată la 1 decembrie 2016, 2017, socul nationalismului in Europa
De la şi începând cu Adam şi Eva, mai precis cu reuşita şarpelui, a fost angajat programul sexual.
Toate componentele ce se dezvoltă şi consumă sunt generate şi dezvoltate pe un înscris genetic marcat prin cromozomi, evoluţia acestora nefăcând altceva decât să genereze concretizările unor înscrisuri intrate în logica aleatoriului.
Vezi cazul cetăţeanului american care, la 42 de ani, în urma unui accident, a devenit matematician, deşi nu a avut vreodată o conexie cu această ştiinţă.
Există, astăzi, o majoritate românească convinsă că nepoţii noştri, încă nenăscuţi, s-au săturat de România şi ne-au lăsat-o pentru a o prăpădi?
Câţi dintre noi, trăitorii acestor timpuri, privim lumea în perspectiva a douăzeci de ani?
Este o întrebare absolut necesară pentru a ne putea apropia de un răspuns cât de cât acceptabil, atunci când îi judecăm pe predecesorii noştri de acum 24 de ani, de acum 66 de ani sau de acum 1 900 de ani.
Ce retardaţi penibili!
N-au priceput nimic din mersul lumii spre globalizare.
Mă refer, desigur, la acei de atât de penibilă memorie traci şi daci.
Nici egiptenii, grecii, perşii sau romanii nu par a fi mai corespunzători perceperilor actuale.
Poate doar prin nişte ziduri dărâmate, statui şi picturi şterse.
Gândiţi-vă la Uruk, oraşul construit de Ghilgameş, pentru a mai avea ce bombarda şi jefui şi astăzi.
„A venit apoi comunismul, care ne-a nenorocit pe toţi.”
Am reprodus cuvintele unei distinse comentatoare de televiziune.
Doamna respectivă nici nu-şi poate imagina natura ipostazelor existenţei bunicilor săi, considerând mizeria specifică doar comunismului.
Până la un moment, mi-am imaginat că, la români, nefericirea se naşte din sau se bazează pe incalificabila toleranţă faţă de prostie, în general, şi de purtătorii acesteia, în special.
Mai ales faţă de proştii agresivi.
M-am înşelat şi în acest caz. Nu numai că tolerăm prostia, ci îi şi promovăm pe proştii agresivi, în speranţa că vom reuşi să-i manipulăm, folosindu-le incapacitatea de a ne organiza şi guverna.
Marele dezastru nu a fost declanşat de purtătorii stindardelor partidelor relansate sau de cele nou constituite.
Războiul a pornit între implanturile securiste ale fiecărei noi identităţi politice.
Angajându-se o astfel de abordare, fruntaşii politici au înţeles şi au descoperit cheia „jocului”. Era o mare greşeală războiul cu Securitatea. Securiştii buni sunt cei alături de noi. Aceasta a fost lozinca şi lovitura a fost dată de partidele istorice. Nu ce a fost. Ce va veni şi cum vei reuşi.
Aşa s-a ajuns la formarea şi recuperarea securiştilor compromişi sau eliminaţi.
De fapt, vom asista la lupta pentru recuperarea condiţiei de jucători. Până în 1996, se va derula una dintre cele mai interesante etape de adaptabilitate, atât din partea jucătorilor politici, cât şi din aceea a grupurilor de interese ale Securităţii, care încep să devină tot mai eficiente în capacitarea unor poziţii de control, în afara serviciilor nou constituite.
Pe fond, eram martorii unui proces ce se va desfăşura, de la acapararea până la confiscarea jocului politic, pe considerente ce ţineau de interese individuale sau de grup, tot mai implicate în zona economicului.
Pas cu pas, lucrurile se îndreaptă spre una dintre cele mai complexe situaţii, care îşi pune amprenta în plan internaţional, inclusiv în acela al perceperii situaţiei din România.
Pe parcursul anilor care au urmat, în special odată cu „guvernarea Constantinescu”, s-a ajuns la constituirea unor grupuri de foşti securişti, cu legături demonstrabile la nivelul conducerii serviciilor, care, prin intermediul influenţei asupra acestora, au reuşit să-şi valorifice „cunoaşterile” în materie de „economie”, fostă socialistă, intrată în procesul de privatizare forţată.
După „lichidarea” conturilor, contractelor, mărfurilor pe care industria, fostă socialistă, nu a mai „ştiut” cum să le recupereze, întrucât tot nu aparţineau întreprinderilor, încă garantate şi plătite de stat, care oricum prin ministerele total reorganizate şi reîncadrate au pierdut controlul „debitelor”, mai ales în planul soldurilor, a urmat „marea privatizare”.
Aşa, sub presiunea continuă a „străzii”, se merge de la o zi la alta spre stări paroxistice ale democraţiei şi libertăţii puerile.
Totul, pe fondul nevoii de calmare şi controlare a situaţiei politice, economice şi financiare „a ţării” tot mai compromise.
Reconstituirea serviciilor, în loc să permită o preluare a controlului, a generat scandal după scandal, atac după atac, toate având drept scop crearea unei stări de spirit marcate de totală neîncredere şi, cu precădere, de generarea unei totale discreditări faţă de cei care continuau să creadă că menirea lor era de a proteja interesele statului, prin protejarea bunurilor publice şi individuale.