În existenţa românească nu este nimic mai constant decât cutremurul.
Este atât de constant încât
– este aproape predictibil;
– nemţii şi ungurii s-au oprit, cu mici enclave ofensiv-defensive în Arcul Carpatic;
– turcii şi ruşii s-au mulţumit cu controlul, de soartă schimbător, al exterioarelor carpatice.
Iar noi, trăitorii interiorului şi exterioarelor carpatice, după ce am văzut că ni se prăbuşesc în mod constant şi repetat zidurile de cetăţi sau de mânăstiri sfinte, am considerat că ne este mai uşor să rămânem la logica programelor posibile prin utilizarea chirpiciului şi a mămăligii.
Eterni, într-o lume folclorică promovată şi păstrată de-a lungul mileniilor.
Vai de capul nostru!
Am ajuns să ne mândrim cu nefacerile şi neîmplinirile noastre.
Deşi, nu de puţine ori, admirând – la alţii – clădiri antice sau burguri medievale, nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu ele dacă ar fi trebuit să reziste efectelor cutremurelor din Cotul Vrancei, fără a beneficia de protecţia lanţului Carpatic.
Mă linişteşte apoi gândul că, poate, nici nu ar fi existat.
La fel ca la noi.
Asta este, se pare, şi explicaţia înstăpânirii noastre pe aci.
2017-05-31 13:00:05