În existenţa românească nu este nimic mai constant decât cutremurul.

Este atât de constant încât

– este aproape predictibil;

– nemţii şi ungurii s-au oprit, cu mici enclave ofensiv-defensive în Arcul Carpatic;

– turcii şi ruşii s-au mulţumit cu controlul, de soartă schimbător, al exterioarelor carpatice.

Iar noi, trăitorii interiorului şi exterioarelor carpatice, după ce am văzut că ni se prăbuşesc în mod constant şi repetat zidurile de cetăţi sau de mânăstiri sfinte, am considerat că ne este mai uşor să rămânem la logica programelor posibile prin utilizarea chirpiciului şi a mămăligii.

Eterni, într-o lume folclorică promovată şi păstrată de-a lungul mileniilor.

Vai de capul nostru!

Am ajuns să ne mândrim cu nefacerile şi neîmplinirile noastre.

Deşi, nu de puţine ori, admirând – la alţii – clădiri antice sau burguri medievale, nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu ele dacă ar fi trebuit să reziste efectelor cutremurelor din Cotul Vrancei, fără a beneficia de protecţia lanţului Carpatic.

Mă linişteşte apoi gândul că, poate, nici nu ar fi existat.

La fel ca la noi.

Asta este, se pare, şi explicaţia înstăpânirii noastre pe aci.

Uneori, din ce în ce mai des, mă preocupă un paradox al propriei existenţe.

Ajuns la jumătatea vârstei pe care o înregistrez acum, mă simţeam îmbătrânit, aflat, aproape fără sens, pe drum.

Chiar biologic, mă consumam în provocări penibile ce-mi încercau încheieturile sau trăiam rebele migrene.

Să fi fost doar consecinţele blocajelor din perspective?

Pentru generaţia mea, angajată „plenar” în „construirea visului de aur al omenirii”, limitarea draconică a oricărei perspective individuale, încadrarea fiecăruia într-un sistem animat de „acelaşi gând şi cânt” au fost cauzele unei epuizări misterioase. A unei sfârşeli ce venea din uscarea şi putrezirea vehiculilor şi combustibililor intimi, factori autoerodanţi ce au generat, în fiecare din noi, nevoia reformulărilor de proiect.

Nimic nu era mai devastator decât jocul aşteptărilor şi căutărilor neîmplinite din noi.

Acum, la vârsta dublă, mai am puţine de împlinit, iar vigoarea îmi alimentează exploziv tronsoanele conştiinţei. Cele încă nesclerozate, desigur, spre recuperarea rezervelor adormite, cândva.

Am impresia că pot resuscita speranţele unui alt timp şi ale unei lumi ce s-au trecut doar din nevoia de a se fi pierdut.

Vai de acei care îşi asumă zădărnicii.

Evenimentele militare consumate în logica geopoliticii menite a acomoda – peste Himalaya – Subcontinentul Indian cu Orientul Mijlociu şi Mediterana sunt pe cale să ne devoaleze virtuţile talibane.

Amintiţi-vă cine a fost mireasa aleasă de Marele Alexandru după ce a fost recunoscut fiu al lui Amon şi a smuls coroana întâiului rege al regilor, de pax universala făuritor.

De la primul rege al regilor până la proclamarea lumii monopolare angajate în globalizare nu au trecut decât 2 500 de ani.

Chiar şi orbii vor fi obligaţi să vadă că, de la prima ardere şi reconstrucţie a Templului, a urmat doar cea de-a doua distrugere a Templului.

De atunci au mai fost construite Biserica naşterii Fiului Domnului şi al acsad, iar Templul îşi aşteaptă re- zidirea ce devine tot mai problematică în logica noului Turn Babel.

Sau, cine mai ştie?

Să fie a Doua Rezidire a Templului lui Solomon însemnul noului Turn Babel?

Oricum am privi şi orice am gândi, va trebui să convenim că celebrii piloni ai Pantheonului – 20 metri –, pe care se bazează „civilizaţia europeană”, sunt cu trei metri mai scurţi decât cei care susţineau plafonul de cedru al palatului „regelui tuturor regilor”.

Şi în această cursă a „palatelor”, mă refer la acelea construite în simbolistica puterii terestre, avea să se înscrie şi proiectul ucenicului pantofar, cu a lui Casă a Poporului.

Era prea mult! S-a şi văzut.

Urmează să vedem cât mai avem de plătit.

Ne putem, oare, imagina o lume fără genii, nebuni, criminali şi papagali?

Ar fi tragic.

Ne-am pierde prin vrednicia proştilor şi prostia vrednicilor.

Oricum, televiziunile ar progresa.

De la constatarea că ne-am aflat în calea tuturor răutăţilor, chiar şi nedefinite, nu am progresat în stabilirea principiilor de raportare a demersului istoric decât prin constatarea că ne-am aflat la periferia unor culturi sau factori majori de putere.

Sunt notabile perspectivele noi de abordare prin raportare la alte popoare, aflate la periferia unor centre de dezvoltare, spre exemplu Portugalia, Grecia, Serbia sau Irlanda şi Danemarca.

Nimic mai fals şi mai generator de concluzii nedrepte. Acceptând asemenea abordări, ne facem că nu înţelegem cea mai devastatoare şi specifică condiţie a românilor de-a lungul istoriei.

Pentru că fiecare dintre popoarele sau ţările respective, cu excepţia sârbilor – şi aceştia aflaţi într-o proximitate mai acceptabilă –, a avut de suportat ameninţări şi presiuni, blocaje, control, ocupaţii şi exploatări doar de pe o singură direcţie, maximum două – dacă ne referim la Danemarca şi Portugalia, care s-au şi constituit, secole de-a rândul, în poli de putere şi centre de dezvoltare.

Dacă există vreo acuză ce se poate aduce românilor, în comparaţie cu ceilalţi marginali sau periferici, atunci aceasta ar consta în incapacitatea lor de a sintetiza impulsurile germano-maghiaro-otomano-tătaro-ruse într-o formulă care să depăşească condiţia de Poartă a Orientului şi Uşă a Occidentului, pe extensie a spiritului şi modelului asiatico-siberian.

În prima fază a „administrării” valorilor româneşti, responsabilii, în majoritate ofiţeri cu însărcinări economice, au jucat rolul intermediarilor, unii chiar mulţumindu-se cu practici anterioare şi nedesprinzându-se de ele doar târziu.

Bineînţeles, au fost şi excepţii, ca acelea care au reuşit de la început să dispară cu documentaţii şi să distrugă apoi mijloacele de documentare – sau măcar arhivele.

Se poate spune, cu deplin temei, că multe dintre loviturile date sistemului economic au fost concepute de aceia care, până atunci, au avut misiunea de a-l proteja.

Eliminaţii, unii dintre ei, au trecut la privatizări. Şi uitaţi ce a urmat din toate câte v-aţi imaginat!

Cu timpul, vom ajunge să convenim, sunt sigur, că şi în lumea de astăzi, cea de după 1989, producţia şi consumul reprezintă condiţia, motorul Istoriei.

Ne mai rămâne, doar, să încercăm să înţelegem ce făceam şi cum ne descurcam pe vremurile când am dus-o atât de rău.

Vrem, nu vrem, va veni odată şi timpul socotelilor.

Ne-a mai rămas doar identitatea de care suntem fericiţi să scăpăm pentru a nu mai fi obligaţi să ne guvernăm şi administrăm.

„Luminiţa de la capătul tunelului” ne-a alimentat speranţele de o manieră încurajatoare, până la deplinul sacrificiu de sine.

Obişnuiţi cu paradigma samovar–locomotivă, ne-am imaginat că noi ne îndreptăm spre lumină, şi nu spre lampa purtată de locomotiva ce se îndreaptă spre noi.

Românii şi globalizarea, o variantă.

Principiile de drept au fost stabilite pe palierul disputelor dintre elite şi majorităţi.

Formulele şi componentele au evoluat pe parcursul istoriei, generând şi variante pe principiul elitelor reprezentante ale unor majorităţi.

Izolarea şi reducerea sprijinului elitei au generat transformări.

Nu se poate să nu se observe faptul că, odată cu societatea clasică feudală, au existat iar lumi paralele, între elite medievale şi variante bazate pe alte principii decât cele de proprietate.

Este conflictul dintre Vest şi Est, transferat în secolul XX între capitalism şi socialism.

Fericirea este întotdeauna „ceva”, altceva decât tot şi toate stările pe care le trăim noi.

„Ceva” care întotdeauna nu se află la noi, fiind destinat mereu altora, care niciodată nu sesizează că se află la ei şi întotdeauna îşi imaginează că se află la alţii.

Iar atunci când, în cele din urmă, fericirea se află la ei, noi suntem aceia care o vedem, tot aşa cum ei o privesc invidioşi la noi, fără să fi sesizat când erau aleşii ei.