
Nu este zi – mai ales după decembrie 1989, când ni s-au prăbuşit şi ne-am pierdut toate certitudinile, asumându-ne marea îndoială de a mai fi, ca stat bineînţeles, din nevoia de a ne reclădi ca indivizi – fără să mă întreb asupra cauzelor ce ne fac a fi atât de diferiţi de evrei.
De la aşezarea poporului ales în jurul lui Avraam, la acceptarea primului exil şi apoi, după moartea lui Iosif, la angajarea Exodului plin de speranţă şi săvârşirea lui Moise întru înveşnicirea Tablei Legilor, Pământul Făgăduinţei, ca şi statul lui David şi Solomon înscris în logica Templului a cunoscut ocupaţia hitiţilor, filistenilor, canaanenilor, hicsoşilor, egiptenilor, babilonienilor, perşilor, grecilor, romanilor, iarăşi perşilor, bizantinilor, omeiazilor, abasizilor, cruciaţilor, fatimizilor, mamelucilor, otomanilor şi englezilor, şi fără ca poporul evreu să fi renunţat vreodată la teritoriul pe care s-a aşezat păstorul Avraam şi urmaşii acestuia, Înţeleptul Solomon stabilindu-i fruntariile.
Raportându-ne prin comparaţie, la începuturile marcate de Burebista, Decebal şi Traian, destinele strămoşilor noştri au cunoscut, încă de la început, alte şanse de exprimare.
Cunoscând doar efectele primului exod ordonat de împăratul Aurelian, am înţeles, de la început, că nu eram decât cetăţeni de condiţia a treia ai unui Imperiu care ne distrusese statul, forţându-ne la asumarea unei identităţi lingvistice, în care ni le topisem pe cele etnice şi teritoriale. Astfel, am ajuns, de-a lungul secolelor, să ne revendicăm condiţia de parte marginală a unui întreg, preocupat continuu cu rezolvarea unor probleme mai importante decât starea noastră.
Atât de intense au fost aceste preocupări încât au sfârşit prin a atinge culmile unor prăbuşiri atât de glorioase, încât „imperiul” a fost confiscat de competitori care nu aveau altă logică de a pretinde moştenirea decât aceea a sabiei şi implicit a voinţei divine, diferenţa fiind argumentată prin zicerile profeţilor.
Şi, aşa, a început lungul drum al rătăcirilor noastre spre o lume din care veneam, fără a reuşi, în expresia lingvistică, decât foarte târziu, să ne prezentăm „Cartea” şi să ne aflăm şi astăzi în căutarea „Templului”. Slavii, hunii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, otomanii, austriecii şi ruşii ne-au aflat într-un teritoriu pe care şi s-au aşezat, considerându-ne anexe necesare pentru creşterea propriilor profituri.
Iar noi, „autohtonii”, ne-am îndoit ca trestia şi ne-am plecat precum iarba pentru a nu ne pierde de „ţara”, care atât de puţin ne-a aparţinut, încât nici nu mai credem că ne poate aparţine, sabotând-o cu aceeaşi încrâncenare cu care stăpânii tuturor timpurilor ne-au jefuit-o, ca pe un teritoriu intrat în logica compensaţiilor strategice. Inclusiv astăzi.
Când sunteţi tentaţi să vă comparaţi cu alte popoare şi state, încercaţi, mai înainte, să aflaţi de când au respectivele „Carte” şi „Templu”.
Nu vă mai gândiţi la „Codul eticii şi echităţii socialiste” şi nici la „Casa Poporului”. Oricum le-aţi epuizat înainte de a vi le fi asumat.
2017-08-23 12:00:37