Se pare că, până în 1989, singurii care reuşiseră să recupereze în poziţionarea geostrategică şi perceperea internaţională au fost românii.

Amintiţi-vă vizitele lui Ceauşescu şi de olimpiadele de la Moscova şi Los Angeles.

Era prea mult.

Era o ordine în afara, mult în afara celei programate, iar constantele vizite observative ale trimişilor SUA aminteau, prin etnia lor, că fusese, de mult, stabilită o ordine, iar schimbarea acesteia impunea compensaţii logice.

Totul era de neînţeles pentru Bucureştiul, care îşi aflase Solomonul său, hotărât să-şi inaugureze Templul.

Chiar şi în afara lui Dumnezeu.

„Este mai important să fie eliminat Otto Kahn decât preşedintele Statelor Unite sau generalul Pershing (comandantul corpului expediţionar american pe frontul de Vest, din Primul Război Mondial)”.

„Se spune” că o întreagă flotă de submarine germane a fost angajată cu vânătoarea navei pe care se afla, în cursul unei călătorii cu destinaţia Europa, celebrul bancher evreu american, omul care a reuşit să strângă uriaşe fonduri pentru a finanţa efortul de război al Marii Britanii şi Franţei.

Mă gândesc, chiar fără să vreau, la Dominique Strauss-Kahn, fost preşedinte al Băncii Mondiale, şi la aventura sa sexuală, devoalată cu mijloace de ocară.

Doamne, cât am mai involuat. Chiar şi EI.

Sau… Cine mai ştie?

Incapabilă să-şi asigure împrumuturile externe necesare susţinerii economiei, Germania recurge în vara anului 1917 la tiparniţa de bancnote, care va antrena prăbuşirea economiei.

Există analişti serioşi gata să susţină  că prestaţia evreului bancher filoantantist Otto Kahn a fost una dintre cele mai puternice lovituri date capacităţii de război a Imperiului german în partea finală a Primului Război Mondial.

Care o fi fost menirea lui Strauss-Kahn?

În căruţa cu paiaţe,

băieţii lucrau la aţe, rătăcindu-se prin ceaţă.

De la mica paiaţă la suprema paiaţă, ne leagă pe toţi acelaşi fir de aţă.

Unii, puţini, ţin firul de aţă în mâini; alţii, cei mulţi, îl au legat de gât.

Nu am să-i înţeleg niciodată pe urmaşii acelora care au impus, până în anul 1863, starea de „toleraţi” pentru românii din Transilvania – în pofida faptului că au constituit majoritatea sau poate tocmai de aceea –, mai ales atunci când încearcă să clameze – şi astăzi – starea noastră de înapoiere istorică. Când, unui popor i se interzicea la 1437, septembrie 16, prin „uniunea frăţească” a nobilimii maghiare şi a clerului, a saşilor şi a secuilor şi prin hotărârile „dietei sălbatice” de la Pesta, din noiembrie 1514, dreptul de a se instala în oraşe, de a construi biserici din piatră şi a-şi face case din acelaşi material, şi continui să insişti asupra „incapacităţii” românilor de a crea civilizaţie, nu poţi să nu te întrebi dacă este vorba doar de necunoaştere sau de crasă şi oarbă prostie.

De unde atâta fudulie contemporană, după ce strămoşii tăi asumaţi le-au impus cu spada strămoşilor mei, la fel de asumaţi, statutul de iobagi toleraţi? Iar, astăzi, vă plângeţi că nu aveţi drepturile şi libertăţile pe care le posedaţi atunci când peste ai noştri străbuni stăpâni eraţi.

Şi dacă toate acestea au făcut parte doar din istorie, cum se explică oare şi placardele afişate la un recent meci de fotbal de la Budapesta dintre naţionalele Ungariei şi României?

Avem şi noi dreptul măcar la un răspuns?

Rostit în… sau chiar şi în afara Comisiei Europene sau a Parlamentului de la Strasbourg.

Cine să ni-l dea dacă ai noştri (cei care se pretind şi chiar i-am ales a fi aşa) nici măcar nu ştiu a întreba?

Dacă lupta a fost între sisteme şi duşmanul a fost comunismul, ce aţi avut cu ţările?

De ce numai ţările foste comuniste, aflate sub controlul Moscovei, au avut de suportat cheltuielile susţinerii noului program, convenit la nivelul decidenţilor majori?

Va trebui, odată, abordată serios condiţia istorică a românilor.

De la desţelenitorii izvoarelor, în majoritatea lor aflate prin referiri colaterale sau marginale în geografiile de putere abordate şi disputate de marii jucători imperiali sau regali, s-au strecurat şi ai noştri voievodali-princiari, luptându-se sau, de cele mai multe ori, închinându-se.

Aproape nu a existat moment de cumpănă fără să nu fi sfârşit cu o „închinare”.

Şi „după ce ne-am plecat, ne-am ridicat din nou”, cum spune cronicarul.

Asta, o astfel de resuscitare a înfrânţilor şi umiliţilor, a fost posibilă în logica ciclului natural uman din limitele aceleiaşi geografii etnolingvistice.

Ce ne vom face de acum înainte, când, intraţi în globalizare, geografiile se multiplică în zare?

Din practica construirii şi funcţionării societăţilor umane la şi în nivel de stat, se poate observa cu uşurinţă că a existat, pentru cele în măsură de a se exprima şi concretiza istoric, o formulă comună irefutabilă.

Întâi au fost stabilite criteriile şi structurile de sistem – deci „rânduiala” – şi abia apoi s-a trecut la .

Doar noi, începând cu decembrie 1989, inclusiv astăzi, am încercat să promovăm şi continuăm să apărăm democraţia fără şi refuzând să instituim „rânduiala”, clamând, zi de zi, nevoia de „ordine”, şi accentuând, cu fiecare pas, o dezordine programată pentru prăbuşirea „rânduielii” anterioare, în astfel de condiţii încât să permită jaful generalizat în favoarea dirijorilor „noii ordini”.

Poate, cândva, vom avea timp să cercetăm şi să ne răspundem cum a fost posibil să funcţionăm ca stat, după abrogarea Constituţiei, în decembrie 1989.

Cine au fost cei mai interesaţi şi avantajaţi în prelungirea unui statut internaţional şi intern ce se şi ne situa în afara regulilor şi practicilor internaţionale, fiind posibili supuşi, în orice moment, la reacţii adversative.

Cine a dorit cu atâta ardoare să ne situăm la marginea regulilor internaţionale, în timp ce inexistenţa unor acte fundamentale permitea, în plan intern, practicarea unei dezordini continue în numele continuării procesului revoluţionar?

Vă rog nu faceţi comparaţie între învăţământul de astăzi şi cel din perioada interbelică 1919-1939.

Cel din perioada interbelică era destinat elitelor şi alimentării acestora cu „sânge” proaspăt, moştenit prin împlinirile sufocante ale preaplinului.

Cel de azi, învăţământul din zilele noastre, este destinat fabricării şi furnizării de diplome menite să asigure statut social, mai ales politic; nimeni nu ia în calcul nevoia de profesionişti sau specialişti.

Nu este zi – mai ales după decembrie 1989, când ni s-au prăbuşit şi ne-am pierdut toate certitudinile, asumându-ne marea îndoială de a mai fi, ca stat bineînţeles, din nevoia de a ne reclădi ca indivizi – fără să mă întreb asupra cauzelor ce ne fac a fi atât de diferiţi de evrei.

De la aşezarea poporului ales în jurul lui Avraam, la acceptarea primului exil şi apoi, după moartea lui Iosif, la angajarea Exodului plin de speranţă şi săvârşirea lui Moise întru înveşnicirea Tablei Legilor, Pământul Făgăduinţei, ca şi statul lui David şi Solomon înscris în logica Templului a cunoscut ocupaţia hitiţilor, filistenilor, canaanenilor, hicsoşilor, egiptenilor, babilonienilor, perşilor, grecilor, romanilor, iarăşi perşilor, bizantinilor, omeiazilor, abasizilor, cruciaţilor, fatimizilor, mamelucilor, otomanilor şi englezilor, şi fără ca poporul evreu să fi renunţat vreodată la teritoriul pe care s-a aşezat păstorul Avraam şi urmaşii acestuia, Înţeleptul Solomon stabilindu-i fruntariile.

Raportându-ne prin comparaţie, la începuturile marcate de Burebista, Decebal şi Traian, destinele strămoşilor noştri au cunoscut, încă de la început, alte şanse de exprimare.

Cunoscând doar efectele primului exod ordonat de împăratul Aurelian, am înţeles, de la început, că nu eram decât cetăţeni de condiţia a treia ai unui Imperiu care ne distrusese statul, forţându-ne la asumarea unei identităţi lingvistice, în care ni le topisem pe cele etnice şi teritoriale. Astfel, am ajuns, de-a lungul secolelor, să ne revendicăm condiţia de parte marginală a unui întreg, preocupat continuu cu rezolvarea unor probleme mai importante decât starea noastră.

Atât de intense au fost aceste preocupări încât au sfârşit prin a atinge culmile unor prăbuşiri atât de glorioase, încât „imperiul” a fost confiscat de competitori care nu aveau altă logică de a pretinde moştenirea decât aceea a sabiei şi implicit a voinţei divine, diferenţa fiind argumentată prin zicerile profeţilor.

Şi, aşa, a început lungul drum al rătăcirilor noastre spre o lume din care veneam, fără a reuşi, în expresia lingvistică, decât foarte târziu, să ne prezentăm „Cartea” şi să ne aflăm şi astăzi în căutarea „Templului”. Slavii, hunii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, otomanii, austriecii şi ruşii ne-au aflat într-un teritoriu pe care şi s-au aşezat, considerându-ne anexe necesare pentru creşterea propriilor profituri.

Iar noi, „autohtonii”, ne-am îndoit ca trestia şi ne-am plecat precum iarba pentru a nu ne pierde de „ţara”, care atât de puţin ne-a aparţinut, încât nici nu mai credem că ne poate aparţine, sabotând-o cu aceeaşi încrâncenare cu care stăpânii tuturor timpurilor ne-au jefuit-o, ca pe un teritoriu intrat în logica compensaţiilor strategice. Inclusiv astăzi.

Când sunteţi tentaţi să vă comparaţi cu alte popoare şi state, încercaţi, mai înainte, să aflaţi de când au respectivele „Carte” şi „Templu”.

Nu vă mai gândiţi la „Codul eticii şi echităţii socialiste” şi nici la „Casa Poporului”. Oricum le-aţi epuizat înainte de a vi le fi asumat.

Între legenda Turnului Babel şi rostirea rugului aprins se află alegerea. Adevărata „alegere”, şi aparţine numai lui Dumnezeu.

Tabla Legii ne este mărturie.

Nouă, oamenilor, ni s-au dat virtutea îndoielii şi chinurile certitudinii.