Încep să cred că cea mai semnificativă, cea mai profundă, cea mai durabilă moştenire a marilor imperii nu o reprezintă sintezele culturale şi civilizaţiile, ci tehnica preparării produselor de alambic, care le-au asigurat combustia ofensivelor. Asta chiar şi în situaţia că ne referim la reuşitele programelor lingvistice, impuse unor geografii uriaşe.

Sesizăm, acestea fiind spuse, indiferent de posibilele amendamente, că whisky-ul are mai mulţi adepţi decât engleza şi că vodca este mult mai răspândită decât rusa.

Doar chineza depăşeşte performanţele mao-tai-ului.

Oricum am gândi, orice am simţi, este greu să trecem peste o concluzie: deprinderile rămân mai puternice decât înfăptuirile.

Nu încerca să înţelegi neîmplinirile românilor.

De fiecare dată, vei afla că n-au reuşit deoarece au fost şi au rămas singuri printre nevoi şi obligaţi să reziste răutăţilor neprietenilor.

Chiar şi acceptând această concluzie, vei ajunge să sesizezi că doar acela care reuşeşte să-şi poarte singur de grijă are dreptul la prieteni adevăraţi. Dacă ceri mereu fără să dai, să nu te miri când ceilalţi reuşesc să-ţi ia şi ce mai ai.

Photo by Rob Schreckhise on Unsplash

Marea problemă nu ţine de faptul că nu ştiu şi – în mod firesc – nici nu pot.

Dezastrul vine din faptul că îşi imaginează că ştiu şi sunt convinşi că pot.

Photo by James Pond on Unsplash

„Dacă îţi cunoşti inamicul şi pe tine însuţi, nu va trebui să te temi de rezultatul a o sută de lupte.

Dacă te cunoşti, dar nu cunoşti inamicul, pentru fiecare victorie reuşită vei avea şi o înfrângere.

Dacă nu cunoşti inamicul şi nici pe tine însuţi, vei fi înfrânt în toate luptele.”

(Sun Tzu, Arta războiului, cap. 3)

Citându-l pe Sun Tzu, nu poţi să nu înţelegi că românii se îndreaptă spre sfârşit.

Noi am rezolvat mai simplu aceste fascinante judecăţi ale celebrului strateg.

Nu cunoaştem alţi inamici decât pe cei dintre noi.

Guvernările actuale ne scutesc, chiar ne obligă să ne uităm inamicii.

Ca şi cum aceştia nu ar exista.

Oricum, suntem departe de a-i cunoaşte.

Photo by Julia Bielawska on Unsplash

Trăiesc, an de an, condiţia abuzatului intelectual, în mod repetat, de o formulare lingvistică ce pare a reprezenta însăşi condiţia neamului românesc, rătăcit prin tranziţie.

„România a fost, în perioada interbelică, grânarul Europei! Ce vremuri, domnule!”

Nu, domnule!

Eram doar „porumbarul” Europei, din motivele atât de bine cunoscute ce ţineau de nevoia ţăranilor de a rămâne în relaţii nemijlocite cu singurul domeniu concurenţial în care românii se aflau în fruntea Europei: nivelul de răspândire a podagrei.

Vom înţelege cu toţii că, odată acceptată convenţia limbii comune, ne vom dizolva într-un proiect comun, renunţând cu toţii la condiţia sistemului, inclusiv a celui mai puternic şi eficient?

Mă refer şi la sistemele de reţea.

Până astăzi, din experienţa evoluţiei istorice, se poate constata fenomenul de absorbţie materializat prin dizolvarea elitelor.

Cum românii au avut doar elite reduse numericeşte, în toate perioadele evoluţiei lor istorice, procesul de absorbţie n-a afectat substanţa unui popor rămas să-şi consume subdezvoltările în afara geografiilor progresului.

Acum, am ajuns la momentul când dezvoltaţii au nevoie, pe lângă creiere, şi de servanţi, omenirea intrând într-o nouă etapă a reformulărilor de sistem, satul informaţional profilându-şi tentaculele în atmosfera tuturor căminelor, indiferent de longitudine sau latitudine.

Mai rămân credinţele şi simţămintele.

Pentru aceia care le au.

Cu o moştenire literară subsidiară marilor curente ale timpurilor ce au precedat-o, cu puţine reuşite ştiinţifice şi tehnice – branduri dificil sau chiar imposibil de revendicat –, simţim cum caracteristicile lingvistice sau religioase au început să ne apară variante de blocaj în calea resurecţiilor individuale – de cetăţeni ai lumii – la care considerăm că avem dreptul. Nu doar toţi, ci mai ales fiecare.

Ajunşi la un astfel de moment, nu este de mirare că înstrăinarea a început să apară drept cea mai mare şansă a tinerilor intraţi pe calea de a se lepăda de condiţia de român.

Să fie vorba de o înstrăinare prin absorbţie, evident mult mai acceptabilă/profitabilă decât cele anterioare, bazate pe subordonare şi impunere de sistem?

Să fi ajuns cu toţii – omenirea în ansamblul ei – la momentul în care relaţionarea dintre popoare şi geografii va avea la bază principiile şi regulile stabilite de Dumnezeu?

Destructurând sau dizolvând sistemele ce au determinat şi polarizat limbi şi religii, culturi şi civilizaţii, vom ajunge la o formulă universal valabilă, în măsură să ne convingă de intensitatea, lealitatea şi onestitatea universalismului propus. (va urma)

Trăim, fiind conştienţi sau nu, etapa trecerii de la condiţia de stat naţional la societăţi mai mult sau mai puţin conştiente şi purtătoare de condiţie naţională.

După ce am reuşit, cu mare întârziere istorică, să edificăm, pentru nici douăzeci de ani, formula statului naţional unitar, continuat în varianta ciuntită etnic şi teritorial a formulei populare, proclamată apoi socialistă, ne-am aflat la momentul asumării libertăţii individuale, nu numai într-o situaţie fragilă, ci şi într-o condiţie lacunară în afara lumii religioase – ortodoxe –, marcată de o profundă nevoie de adaptare la condiţia relaţionărilor comunitare, mult diferită de cea statală.

Precarităţile existenţei româneşti, într-o geografie determinant controlată de alte popoare şi state, ne-au limitat şi marginalizat memoria comună a faptelor trecutului, propunându-ne, chiar impunându-ne condiţia unei existenţe aflate în subsidiarul tuturor faptelor şi actelor cu drept de referinţă în memoria spectaculoasă ce se impune consemnărilor lui Clio.

Astfel, în condiţiile unui compendiu limitat de fapte ale trecutului, cu o mitologie profund dedicată vieţii pastorale, chiar dacă uneori profilată în tentaţii cosmogonice, atingând uneori limitele miticului, fără a genera argumentele istoricului, a fost dificil să se promoveze un discurs politic atât de necesar în demersul spre o lume comună, nu numai în ceea ce ne propunem să fie, ci şi în aceea a rădăcinilor. (va urma)

Ne consumăm tentaţia penibilului, predându-ne spiritului şi condiţiei de mahala.

Nu există domeniu de acţiune sau formulă de sistem în afara mizeriei generalizate, decorate agresiv-mitocănesc cu opulenţe specifice, deja, mahalalei româneşti.

Ne consumăm astfel în nevoia de a reuşi să încropim şi noi un centru în măsură de a ne organiza şi stabiliza.

Fără a observa că şi dacă am reuşi să polarizăm un centru, acela este conceput a se dezvolta marginal; colateralii nu pot genera decât mahala.

Celebra expresie privind nevoia de religie pentru perpetuarea umanităţii în secolul XXI nu se referă atât la formulele religioase de exprimare ale oamenilor, cât, cred eu, la nevoia acestora de a găsi o logică, o doctrină care să exceadă perpetuarea tentaţiilor de confruntare într-o lume aflată la graniţa tuturor fisiunilor şi fuziunilor.

„Religios” ori nu, secolul douăzeci şi unu se va consuma tot în căutare de Dumnezeu.