
Trăim, fiind conştienţi sau nu, etapa trecerii de la condiţia de stat naţional la societăţi mai mult sau mai puţin conştiente şi purtătoare de condiţie naţională.
După ce am reuşit, cu mare întârziere istorică, să edificăm, pentru nici douăzeci de ani, formula statului naţional unitar, continuat în varianta ciuntită etnic şi teritorial a formulei populare, proclamată apoi socialistă, ne-am aflat la momentul asumării libertăţii individuale, nu numai într-o situaţie fragilă, ci şi într-o condiţie lacunară în afara lumii religioase – ortodoxe –, marcată de o profundă nevoie de adaptare la condiţia relaţionărilor comunitare, mult diferită de cea statală.
Precarităţile existenţei româneşti, într-o geografie determinant controlată de alte popoare şi state, ne-au limitat şi marginalizat memoria comună a faptelor trecutului, propunându-ne, chiar impunându-ne condiţia unei existenţe aflate în subsidiarul tuturor faptelor şi actelor cu drept de referinţă în memoria spectaculoasă ce se impune consemnărilor lui Clio.
Astfel, în condiţiile unui compendiu limitat de fapte ale trecutului, cu o mitologie profund dedicată vieţii pastorale, chiar dacă uneori profilată în tentaţii cosmogonice, atingând uneori limitele miticului, fără a genera argumentele istoricului, a fost dificil să se promoveze un discurs politic atât de necesar în demersul spre o lume comună, nu numai în ceea ce ne propunem să fie, ci şi în aceea a rădăcinilor. (va urma)
2017-09-23 13:00:13