Schema formării popoarelor moderne – primul marcaj de sistem universal

Amprenta definitorie peste cadrul major instituit în dezvoltarea Imperiului Roman pe cele două formule generatoare şi comunicatoare de sistem latino-elenistic, supus formulelor lingvistice, etnice şi tribale introduse şi supuse – „grecizarea Romei” – prin fabuloasa civilizaţie elenistică – şi aceasta, la rândul ei, o simbioză elaborată pe şi din fonduri lingvistice diverse, forţate procesului de sistematizare proiectat de Alexandru şi continuat de urmaşii statali ai imperiului său – a oferit un cadru extraordinar de asociere şi sinteză latinilor şi latinizaţilor prin impact cultural şi limba franca oferită.

Roma cuceritoare a Balcanilor şi Orientului nu poate fi concepută fără fabuloasa atracţie a civilizaţiei elenistice asupra încă barbarilor latini. S-ar greşi profund dacă nu s-ar lua în calcul faptul că civilizaţia greco-elenistică s-a impus în primul rând lingvistic, cucerind cultural elita romană şi nu numai, întregul cadru administrativ şi militar.

Pe acest fond de percepere şi comunicare, se produce, pe parcursul a două secole, de dinainte şi de după naşterea lui Iisus, un proces de sinteză cu determinări elenistice în Balcani şi Orient, geografia moştenitoare şi continuatoare a procesului angajat de Alexandru cel Mare, cu atragerea şi influenţarea, inclusiv la nivel lingvistic, a elitelor sistemului imperial roman cuceritor.

Asumarea zeităţilor elenistice, deja dominante în Orient, oferă procesărilor angajate în geografiile imperiale cadru generator de amalgamări şi sinteze într-o proiecţie comună autoargumentabilă din nevoia comunicării unui mixaj proiectat militar, economic-comercial şi, tot mai sintetizat, cultural.

În cadrul celor două componente structurale ale noii lumi angajate într-o simbioză evidenţiabilă în parametrii majori de raportare, se detaşează, tot mai clar, lumea iudeilor-evreilor, promotoarea unui proiect singularizat printr-o opţiune religioasă definitorie cadrului etnic ce se impune în proiecţie culturală naţională.

Fondul experienţelor egiptene, mesopotamiene şi persane, cu prelungirile „coloniilor” constituite pe sistemul reţelei, în toate zonele emergente economic şi militar, au oferit evreilor un cadru larg de exprimare şi dezvoltare, în timp ce religia monoteistă cu fond coparticipativ le-a conferit o poziţionare singularizabilă identitar până la nivelul familiei şi indivizilor pe proiect-tronson opozabil lumii aflate în mixaj religios şi lingvistic.

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

Pilonii tuturor fostelor viitoare şi actuale stabilităţi şi dezvoltări occidentale au fost puşi odată cu angajarea construcţiilor uriaşelor catedrale catolice, la început.

Între anul 868 şi începând cu aceşti ani, odată cu înălţarea splendidei construcţii de la Aachen, întru împământenirea încă francă a reconstructorului imperiului terestru, partea sa apuseană, şi până la întronarea Habsburgilor în varianta catolică bicontentinentală, însemnele credinţei aveau să marcheze reperele unităţii întru Domnul şi diversităţii întru voinţa Acestuia.

Toate suveranităţile, suzeranităţile şi vasalităţile, deci întreaga configuraţie geopolitică de la Bazinul Carpatic şi Niemen la Est, până la Atlantic în Vest, incluzând insulele britanice, vor fi trasate prin sabie, cu utilizarea acesteia, fiind recunoscute şi asumate prin vocea papei, urmaşul Sfântului Petru şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Nu de puţine ori, exprimarea şi vocea Romei au fost obţinute sub ameninţarea sau chiar efectul sabiei care îşi demonstrează tot mai direct, în scurgerea anilor, preempţiunea în creştere a componentelor de putere terestră.

Aşa s-a născut noua Europă, rupându-se de aceea tot mai greacă, fără a reuşi să o absoarbă pe aceea iniţială.

Configurate întru recuperarea şi extinderea moştenirii imperiale romane, la început apuseană şi apoi, tot mai sperat, şi răsăriteană, în special în perioada cruciadelor urmate şi de etapa antiotomană.

În ceea ce ne priveşte pe noi, valahii, am preferat, ne‑am încrâncenat să rămânem subsidiarii adevăratei moşteniri imperiale, pe tronson greco-latin cu marcaj religios ortodox.

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

Pe fondul competiţiei angajate între Vest şi Est, s-au evidenţiat două perspective ce trebuiau să cuantifice cursa dezvoltării.

Pentru Occident, întreaga propagandă a dezvoltării se baza pe promovarea consumului, în timp ce, pentru Est, era dedicată construcţiei şi producţiei.

Poate că ar fi avut o logică dacă sacrificiile erau dedicate recuperării istorice.

Aşa, alunecând pe făgaşul unei propagande dedicate penibilului, fiecare îşi trâmbiţa reuşitele, iar poporul îşi reclama aşteptările dintr-un noian de promisiuni ce amânau mereu să se împlinească, concretizând perfecţiunea schemei măgarului lui Buridan.

Nimeni nu dorea să sesizeze faptul că realităţile politice, economice, sociale şi culturale existente în ţările occidentale constituiau rezultatul unui îndelungat, minuţios şi frământat proces istoric, palierele de evoluţie şi exprimare a tuturor componentelor societăţilor naţionale forjându-se la congruenţa unor proiecte şi programe în mare parte comune, chiar dacă nu de puţine ori contradictorii, până la angajarea şi consumarea unor exerciţii de demenţe colective.

Mai mult chiar, pe fondul unor formule propagandistice dirijate şi promovate cu măiestria dobândită pe parcursul celui mai îndelungat război de jocuri şi lumini exersat în istoria umanităţii, „Occidentul” a reuşit marea lovitură menită a destructura şi anihila, pas cu pas, temeiurile şi logica marelui program bazat pe virtuţile şi constrângerile dictaturii de dezvoltare.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că anii ’70 au consemnat angajarea unei noi dinamici a confruntării în cursa procesată de cei doi poli internaţionali de putere, edificată pe principiile libertăţii capitalului şi garantării proprietăţii, specifice ţărilor din Vest, şi al egalităţii economice, sociale şi politice, bazate pe desfiinţarea proprietăţii, specifică Estului comunist.

(Din Al optulea breviar laic, în curs apariţie)

Determinări geografice cu efecte geostrategice încă valabile şi astăzi.

Pe şi în acest cadru natural, noi, românii, foşti cetăţeni ai statutului fundamental, am rămas în logica moştenirii de drept, prin succesiune, chiar dacă nu puteam să ne revendicăm decât la nivelul marginalilor, continuându-ne existenţa în această perspectivă, a servanţilor.

Ei, migratorii, vor prelua puterea, suveranitatea statului şi formula de protecţie, tinzând spre administraţie.

Religia şi organizarea bisericească aveau să genereze altă formulă de dispută pe fondul evoluţiei structurilor religioase în geografiile tranşate.

Vom sfârşi prin a fi consideraţi supuşi imperialilor în credinţă şi aparţinători ai Patriarhiei Constantinopolului, tranşabili odată cu statutul internaţional al instituţiei supreme a creştinilor ortodocşi.

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Se poate spune că, pe tronsonul central, format din Bazinul Carpatic, s-a manifestat o politică a paşilor mărunţi, cu dezvoltări posibile doar după o serioasă colonizare. Încă din perioada statului dac şi apoi pe tot parcursul mileniului I, chiar până la invazia mongolă, Bazinul Carpatic, fragmentat în Câmpia Panonică cu extensie sudică până la zona de confluenţă a Carpaţilor Sudici cu Munţii Balcani, iar la est, pe Munţii Apuseni, şi la nord pe Carpaţii Occidentali interiori, au furnizat o geografie potrivită pentru dezvoltarea unui teatru de operaţii de nivel strategic cu capacităţi de dezvoltare la vest, sud şi nord.

În „centrul” Bazinului Carpatic, ca într-un proiect fabulos, programat teluric, se află Podişul Transilvaniei, înconjurat de Carpaţii Răsăriteni la est şi nord, de Miazăzi la sud şi Apuseni la vest, oferind condiţiile şi caracteristicile naturale ale unei cetăţi capabile să furnizeze o geografie de refugiu şi rezistenţă dinspre est, sud şi vest, pe direcţii extrem de dificil de abordat.

Deschiderile Carpaţilor, de pe văile Mureşului şi Someşului la Vest, Bistriţei şi Putnei la est, Prahovei, Oltului şi Jiului la sud, nu au reprezentat, decât cu puţine excepţii, în primul rând cea reprezentată de susţinerile ofensive ale împăratului Traian, posibilităţi de dezvoltare ale unor ofensive cu impact major asupra situaţiei geostrategice din Bazinul Carpatic.

La sud de Carpaţii Meridionali, pe o adâncime de 120-150 km, până la Dunăre şi pe o lungime de 500 de km de la cotul Munţilor Mehedinţiului, pe tot parcursul Dunării până la vărsarea Siretului în fluviu, se întind podişurile Olteniei şi Munteniei, „scăldate” de Câmpia Valahă. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Se pare că singura şansă a existenţei şi dăinuirii a fost oferită de cuminţenia supusă dobândită în şi din condiţia de supuşi romani, smulşi pentru două secole întocmirilor aleatorii ale unor proiecte de factură primară, aflate în fază de organizare incipientă, stabilizate prin concesii clientelare.

La fel ca pe parcursul întregii sale geografii, din nordul Britaniei, pe Rin, sudul Germaniei, câmpia Austriei şi Panonia, limaesul valah, continuat cu cel al Moldovei şi nordul Pontic au reprezentat, la rândul lor, fâşii de polarizare şi stabilizare economico-culturală.

Pe acest fundal, care a generat două geografii distincte pe parcursul primului mileniu, în care Occidentul latinizat, inclusiv insulele britanice, până la Câmpia Panonică, care a reprezentat, împreună cu Patrulaterul Boemiei-Elba la nord şi Stiria la sud, linia de demarcaţie între ceea ce se va numi Occidentul propriu-zis şi geografia adiacentă, diferită lingvistic şi etnic, însă cucerită religios, începând cu secolul al X-lea şi tranşată definitiv până în secolul al XV-lea.

Un spaţiu de dispută între Occidentul clasic şi Orientul european, slavo-mongolo-tătaro-otoman.

Dacă în sud şi est extensia şi influenţa au avut de întâmpinat opunerea Bizanţului, astfel că doar Croaţia şi Slovenia vor cunoaşte un program catolic peste un destin slav, în Câmpia Panonică, odată cu aşezarea ungurilor, se pun bazele unui proiect turanic catolicizat, care va cunoaşte o preocupare constantă de extindere asupra celuilalt pol al Bazinului Carpatic, sub stindard apostolic, inclusiv cu tentaţii de cucerire a unor zone de la sud de Dunăre, tendinţe constante, incluse odată cu deschiderea perioadei cruciadelor, până în secolul al XV-lea inclusiv. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Pentru principatele Valahiei şi Moldovei, sultanul, Poarta au continuat să respecte condiţia „pământului creştin închinat”, fără să schimbe ceva din rânduielile pământului şi drepturile recunoscute prin tratatele de închinare.

Astfel, otomanii nu au ridicat moschei decât în enclavele ocupate – Giurgiu, Brăila şi Basarabia, unde au permis şi aşezarea musulmanilor –, iar administrarea a fost încredinţată, după Cantemir şi Brâncoveanu, familiilor fanariote selecţionate din înalţi administratori de sorginte greacă, o formă de recunoaştere a atributelor Patriarhiei Constantinopolului asupra pământului creştin.

S-au creat astfel condiţiile pentru instituirea unui binom – religie-administraţie – reprezentat la niveluri superioare ale deciziei, în materie de guvernare-administraţie şi bisericesc, de o putere de sorginte străină, cu precădere de sorginte grecească şi de educaţie elină.

Putem spune că, până la începutul secolului al XIX-lea, elitele Valahiei şi Moldovei au suportat un proces de grecizare, limba diplomatică şi din administraţie fiind greaca.

Pentru a ne înţelege – ca români – locul în desfăşurătorul evolutiv ce avea să cuprindă Europa după Revoluţia Franceză şi în parcursul marilor aventuri napoleoniene spre proiectul şi programul naţiunilor etnolingvistice, nu pe drepturile impuse de purtătorii de sabie şi religie, va trebui să convenim nu numai asupra ponderii valahe – etno-lingvistică –, ci şi asupra locului şi rolului românilor la nivelul deţinătorilor de pământ, al întreprinzătorilor autohtoni, inclusiv în administraţie şi religie.

Cât despre limba utilizată, le-aş recomanda tuturor exegeţilor dedicaţi retardărilor noastre istorice să se oprească puţin pentru a sesiza începuturile moderne la români. Cu precădere, evoluţia elitelor româneşti.

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Este fenomenală această percepere a noastră în materie de moşteniri istorice.

Noi, românii, ne revendicăm, pe bună dreptate, din lumea servanţilor, cu obiceiurile, portul şi cutumele acestora.

Elitele ne-au fost manipulate, înstrăinate, fără a exista nici cea mai mică speranţă de extensie într-un mediu controlat de alţii, inclusiv în materie de mijloace.

Înstrăinarea a cunoscut o procesare multiseculară, constând în statutul internaţional al celor trei principate, dezţărânarea elitelor producându-se pe parcursul politicilor suzeranilor de exercitare a controlului şi de operare, strângere a obligaţiilor materiale şi financiare înscrise în prevederile tributului plătit Înaltei Porţi.

Modelul se aplică Munteniei şi Moldovei, Transilvania suferind un proces mult mai complex, pe sistemul ce avea să genereze, după 1437 – odată cu constituirea Unio Trium Nationum (maghiari, saşi şi secui). Condiţia de „toleraţi”, stabilită pentru românii ortodocşi, cu restricţiile şi obligaţiile ce-i situau în categoria iobagilor, servanţilor legaţi de pământ, cu servituţi specifice feudalismului de tip occidental, care se vor menţine până în anul 1861.

Cum majoritatea românilor din Transilvania a rămas ortodoxă – şi după săvârşirea „uniaţiei” (diplomele leopoldine) – se poate spune, fără nicio rezervă, că statutul românilor era al unui popor aflat în stare de iobăgie, fără drepturi religioase şi politice, inclusiv fără dreptul de a se aşeza în oraşe şi să-şi construiască biserici şi case din piatră. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Continuând proiectul de care nu am fost conştient şi pe care încă îl refuz în ipostaza propriei exprimări în cunoştinţă de cauză – mă refer, desigur, la ceea ce îndeobşte ne place a numi viaţa cu întâmplările ei –, am ajuns la convingerea că absolut toate încercările ce mi-au fost date nu mi-au aparţinut decât în condiţia consumatorului, şi nu aceea a făptuitorului. Sau, în cel mai bun caz, mi-a fost conferită condiţia instrumentului inconştient, aflat în desfăşurarea unor jocuri nu doar întocmite, ci şi hotărâte de alţii. Nu numai în proiectarea obiectivelor şi în stabilirea consecinţelor de ansamblu, ci şi în dinamica exersării şi pregătirii a ceea ce urma să fiu, propriul proiect. Şi toate cele întâmplate, evident planificate – de alţii, desigur – şi exersate întru educarea şi disciplinarea mea în efect opus, chiar antagonic celebrei opere a nu mai puţin celebrului Homer – sortit a rămâne, atâta cât va exista speranţa întru cunoaşterea desăvârşită, orb: Iliada şi Odiseea.

Pentru că numai un orb desăvârşit ar fi putut să conceapă opera de căpătâi a umanităţii începând cu descrierea unor lumi perfect construite, chiar şi în detaliile relaţionărilor directe şi indirecte, să caute şi să găsească pricini de sfadă pentru a afla motivaţii îndestulătoare provocării şi producerii unor întâmplări ce îi reproiectau în negura distrugerii conştiente, în configurarea lucidă a voinţei zeilor angajaţi în exerciţii de disciplinare a pământenilor. Căci, fără zei şi mânia acestora, nimic nu ar fi reuşit pământenii. Nici în materia spectaculosului, cu cât mai gratuit cu atât mai devastator, nici în aceea a dezastruosului desăvârşit, aflat în consonanţă perfectă cu tentaţia recuperării simbolisticii frumosului.

Oricum am privi lucrurile, chiar şi acceptând ideea că nimic nu poate fi mai apropiat de eroism decât nebunia, că nevoia frumosului se consumă mereu în singura certitudine ce este dată omului – moartea –, nu poţi să nu înţelegi că „poetul” a fost convins că se adresa orbilor, fiind singurul clarvăzător. Altfel, de ce ar fi început şi terminat Odiseea, pentru a continua cu Iliada, fără să pară a sesiza  că orice rătăcire, inclusiv şi mai ales viaţa, îşi are sfârşirea în afara propriului început.

(Din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

2017-10-23 13:00:48

Între „Occidentul” şi „Orientul” european vei afla diferenţa dintre perspectivele oferite de vecinătatea Atlanticului şi aceea a Stepei şi Islamului.

Forţele celor mai învârtoşate ape, ca şi adâncimile sau lărgimile acestora pot fi utilizate, iar rătăcirile argumentate

Silniciile copitelor purtătoare de săbii prin colb şi conştiinţe interzic dreptul la poziţie, rătăcirile distrugând conştiinţe.