De ce te miri că, obligaţi să trecem prin tunel, scapă primii şi reuşesc cei ca mine?

Nu vom izbândi nici dacă ne dăm peste cap să ne profesionalizăm cu toţii în hoţii.

Selecţia naturală?

Dumneatale, domnule Talpeş, ai fost instruit să performezi cu respectarea regulilor sistemului.

Cei ca mine se exersează să izbândească peste sistem, cu încălcarea şi destructurarea acestuia, pe seama intereselor celor mulţi, cum spui dumneata, pe care şi eu, şi voi, îi amăgim cu principiile democraţiei, ca şi cum aceasta ar fi făcută pentru proşti. Să-i ocrotească pe proşti.

Orice ai încerca şi orice ai face, domnule Talpeş, nu vei reuşi. Ei sunt cei mulţi, proştii, şi te vor zdrobi sau înlătura – în cel mai bun caz – pentru ca dumneatale nu faci altceva decât să le confişti speranţele.

Doar proştii au speranţe, cei ca mine fac planuri şi le pun în practică pentru a le concretiza.

Or, le-am putea noi, escrocii, bandiţii – sau cum mai vrei dumneata să ne numeşti – reuşi, dacă proştii nu ar avea speranţele lor? (Amintindu-mi despre vremuirile speranţei).

Ce ţară, domnule Talpeş?

O ţară adevărată funcţionează fără cei ca dumneata, căutându-şi trebuinţa în cei ca mine. În nevoia de specialişti, fără devotament şi patriotisme.

Noi vom fi „ţara”, iar voi veţi profita de pe urma noastră, altfel nu mai are nici ţara nevoie de voi, „ăştia” care vreţi să o serviţi, călăuzindu-ne pe noi, singurii care ştiam să facem ceva şi pentru noi, şi pentru voi.

Desigur, pe seama lor, dar unde funcţionează altfel, domnule general?

Este adevărat, la ei e mult mai bine, dar ei ne administrează şi pe noi, iar cei ca tine li se supun, lămurindu-mă pe mine şi pe cei câţiva ca mine că de acolo ne vine „lumina”.

Noua lumină.

Astăzi ne fac să trecem prin tunel, în timp ce anteriorii, veniţi de la răsărit, ne-au încolonat la acelaşi cazan, pe principiul înfericirii colective. (va urma)

A lega procesul evoluţiei latinităţii balcanice şi carpatice de evoluţia frontierelor imperiului sau a o supune determinativ influenţelor generate de infiltrările masive ale slavilor, începând cu sfârşitul secolului V, sau cu toate invaziile şi războaiele dintre imperiu şi triburile de migratori doritori a se aşeza sau a cuceri zona carpato-balcanică înseamnă a nu înţelege raporturile, specifice timpului, dintre imperiu şi respectivii factori de putere, dintre aceştia şi populaţia autohtonă, determinantă numeric şi economic.

Pentru toate „popoarele migratoare” – călăreţi războinici – îndeletnicirea războinică asigura condiţia de clientelari (mercenari) ai timpului, iar întreţinerea luptătorilor, convenită la nivelul imperiului sau impusă ca urmare a controlului asupra geografiei, se făcea de către locuitorii zonelor acordate, asumate sau tranşate spre „exploatare”.

Tot timpul, până la ocuparea Constantinopolului de la 1204 şi proclamarea Imperiului Latin şi apoi marea invazie mongolă, se poate constata că relaţionarea continuă a populaţiei valahe de la nord şi sud de Dunăre a reprezentat factorul de continuitate economică şi lingvistică.

Formarea poporului român nu poate fi abordată, mai precis spus, supusă rigorilor schemei de constituire şi evoluţie a celorlalte popoare, încadrându-se excepţiilor marginale limitate la geografii etnice cu evidente şi constatabile particularităţi faţă de schema de ansamblu.

Ne-am construit pe filonul traco-dac cu reuşite în planul expresiilor specifice civilizaţiei, la niveluri comparabile epocii, cu organizări statale impuse în factorii de putere ai epocii, încadrate şi supuse după îndelungate şi teribile războaie ce le-au impus memoriei şi legendelor timpului.

Pe sistemul caracteristic programelor de extensie teritorială rămâne latinizarea geografiei trace de la nord de Pind şi până la Dunăre, apoi pe litoralul Mării Negre, pentru ca, la trecerea dintre secolul I şi II e.n., odată cu teribilele războaie purtate pentru cucerirea Daciei de către romani, arealul procesului să se întindă la nord de Dunăre, cuprinzând şi Bazinul Carpatic, într-un proces de vastă simbioză etnolingvistică, cu particularizări specifice unor condiţionări ce şi-au pus amprenta în evoluţia ulterioară.

Astfel, dacă odată cu retragerea aureliană din anii 271-275, o parte importantă a populaţiei a părăsit Dacia, fiind relocată în fosta Tracie, nu înseamnă că spaţiul etno-lingvistic-religios şi cultural de la nord şi sud de Dunăre ar fi fost total blocat şi segmentat de traseul marelui fluviu. (va urma)

Photo by cindy del valle on Unsplash

Se poate spune că Primul Război Mondial, purtat pentru supremaţia mondială între imperii, va genera – prin dimensiunile apocaliptice ale angajării, în special practica armatelor de masă, mobilizarea tuturor cetăţenilor – intrarea în logica şi drepturile mulţimii. Este cel mai revoluţionar, cel mai democratic transfer de obligaţii şi drept săvârşit pe condiţia sabiei. Se poate spune că, prin tot ce a urmat, ni s-a oferit vulgarizarea, proletarizarea morţii eroice, până atunci sacralizată prin sacrificarea conştientă a aleşilor.

Angajarea marilor confruntări sociale – proletarii săraci, burghezie-proprietari – avea ca raţiune intimă fundamentală amintirea milioanelor de morţi din tranşeele Primului Război Mondial – la sacrificii egale, superioare din punctul de vedere al numărului, ţinându-se cont de apartenenţa de clasă, drepturi egale. Şi nu numai, dacă ar fi să ţinem cont de faptul că dezastrele fuseseră o consecinţă directă a politicilor de dominaţie şi jaf ale claselor stăpânitoare, răspunderile le aparţineau, urmând a fi înlăturaţi de la putere pe criteriul aplicării principiilor compensatorii.

Photo by cindy del valle on Unsplash

Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX marchează sfârşitul, în linii mari, al perioadei generate de facilităţile tehnologice posibile doar ca efect al dezvoltării industriale.

Liderii tuturor marilor descoperiri – geografice, ştiinţifice, medicale, tehnologice – sunt reprezentanţi ai marilor puteri – animate de spirit generator de nou sistem. Omenirea cunoaşte noi frontiere, impuse de forţa tehnologiei militarizate, traseele globalizării fiind încă jalonate sub autoritatea şi legitimitatea coroanelor – inclusiv cea franceză, în cele trei forme cunoscute.

Concomitent, pe un alt plan, cel social, se angajează un alt program ce va cunoaşte, pe parcurs, o extensie – concomitentă cu cea socială – etnică-naţională, pe acelaşi principiu al eliberării de sub exploatarea şi dominaţia străine. Suntem în perioada în care proiectele imperiale, continuate cu rudimente de drept şi vasalitate feudale, se dovedesc a fi obiectivul principal al nevoii de descătuşare a capitalului şi iniţiativei economice, încă legate şi fără să fie adversative până la respingere şi anihilare totală, în primul rând datorită intercondiţionării reciproce.

Când vom ajunge să înţelegem că toate victoriile economice ale socialismului multilateral dezvoltat ne-au asigurat abia locul doi – din coadă – în materie de venituri pe cap de locuitor în Europa, abia atunci vom înţelege de ce, în pofida tuturor prăbuşirilor de după 1989, nu ne-am pierdut acea poziţie.

Mai jos nu se poate.

Trăim în tandem cu Bulgaria, iar Albania, oricum, nu este luată în seamă, decât pe componenta sa islamică.

Recent, de foarte puţin timp, am început să înţeleg faptul că umanitatea nu reprezintă doar o sumă a indivizilor – foşti, prezenţi şi viitori  – pe planeta numită ­Pământ.

Pentru a nu sesiza determinările Hydrei, experiment global programat continuu la evoluţii şi involuţii prin cele mai diverse forme şi modalităţi de existenţă şi exprimare, ni s-au impus, pervers, indivizi, familie, comunitate, naţiuni şi rase, cu atributele lingvistice predeterminate.

Orice încercare de depăşire a axiomelor Genezei sau a celor cuprinse în consecinţele prăbuşirii Turnului Babel mă face, chiar mă obligă să gândesc dacă nu cumva avem de-a face cu o asumare – odată cu încreştinarea prin Iisus – de către alţi indivizi goi a condiţiei de om, care a fost generată de chiar OM-ul suprem strămoşilor iniţiali ai poporului ales.

Într-o astfel de abordare, ne-am apropia mai uşor de o percepere posibil valabilă la nivelul cunoştinţelor noastre actuale. Asta, dacă nu ne-am afla în faţa atât de invocatei poveşti a lui Avraam şi a urmărilor provocate de evoluţiei  poporului căruia i-a dat naştere.

Este de presupus, în acelaşi timp, că uriaşii iniţiali – un proiect – s-au răsculat şi au fost nimiciţi sau au emigrat către o altă geografie, posibil chiar temporală, iar experimentul uman deja lansat în varianta protoistorică a rămas să-şi fi continuat decadenţa, până la ultima miniglaciaţiune.

Apoi, apoi a urmat ce este dat la aflat.

Educaţia unui popor nu se face doar cu îndemn la cumpătare şi răbdare.

Cel mai important este să-i sădeşti dorinţa de a face şi mândria de a avea.

Pentru aceasta ar trebui să realizăm ultima etapă din mersul revoluţiei la români.

Aceea de a fi propriii noştri stăpâni.

De la Bălcescu şi până astăzi, „rumânul” eliberat, pentru a deveni cetăţean român, n-a reuşit să obţină decât buletinul de identitate, nu şi condiţia personajului capabil să-şi impună şi să-şi protejeze certificatul de proprietate.

Se pare că, în această neîmplinire, se află cauza eşecurilor României de astăzi.

Astfel, s-a ajuns la mirajul societăţii organizate perfect, din nevoia de a depăşi prea multele excese ale unor tiranii, oligarhii şi democraţii de grupuri avantajate, ce se bazau pe sclavii predeterminate şi complet asumate. Pentru toate formulele încercate, exercitate, analizate şi criticate, filozofii şi politologii tuturor timpurilor recurg, spre comparare, la modelul patriarhal al egalităţii directe, în care merituoşii respectau amprentele sângelui. Am înţeles – pe parcursul a aproape cinci mii de ani, plus încă aproximativ două mii – că energiile sunt de nestăvilit şi că imperiile mor născând alte imperii, apoi că naţiunile au dreptul să fie egale, dacă reuşesc să aibă aceeaşi putere sub soare. Toate acestea, fără a descoperi calea promovării egalităţii omului în afara celei obţinute odată cu închinarea în faţa Domnului.

Şi – aşa – ajunşi în condiţia de globalizare, s-a revenit la studiul amprentelor identitare, pentru a se găsi calea spre noua „piramidă egalitară”.