Deveniserăm cu toţii atât de convinşi de statutul de egalitate, independenţă şi suveranitate naţională dobândit sub conducerea „înţeleptului conducător” în arena politică internaţională, încât ajunseserăm să confundăm realizările lor – ale celor mai dezvoltate state – cu „facerile” noastre.

Dacă reuşisem în materie de egalităţi statale internaţionale, de ce n-am fi fost în măsură să realizăm şi la nivelul indivizilor descătuşaţi de preceptele şi constrângerile comuniste?

Ne stătea temei chiar celebra apreciere a secretarului general al partidului, conform căreia reuşiserăm să realizăm o economie capabilă să producă în procent de 90% la un nivel mediu de dezvoltare, 5% situându-se peste cel mai înalt nivel tehnologic.

Dacă cea mai autorizată voce a statului român constata o astfel de realitate, cine şi ce ar fi împiedicat cetăţeanul român să se bucure de binefacerile unui nivel de trai corespunzător ţărilor din Occident?

Doar şi numai Nicolae Ceauşescu şi acoliţii acestuia îşi imaginau că declaraţii sforăitoare, lipsite în mod evident de o bază reală, mai puteau să anime o stare de spirit intrată în faza autosufocării, prin simpla abordare comparativă dintre cifrele unor realizări sforăitoare şi realităţile galantarelor goale.

Începând cu celebra întâlnire de la Reykjavík dintre Reagan şi Gorbaciov, preocupările majore ale umanităţii şi cetăţenilor lumii ce urma să vină, indiferent de rasă, ţară, etnie, vizau aflarea şi promovarea căilor ce permiteau descătuşarea din îmbrăţişarea mortală a celor două blocuri ideologice adversare angajate în proiectele de tranşare a supremaţiei mondiale prin libertatea capitalului şi democraţie sau prin internaţionalism proletar şi democraţia bazată pe absenţa proprietăţii.

Se ajunsese la momentul ruperii de o simbolistică a sărăciei egale, devenite ambarasantă printr-o stare de băltire sufocantă, ce părea imposibil de reanimat în condiţiile unui sistem politic incapabil – în ciuda măreţelor realizări trâmbiţate – să asigure un nivel de existenţă acceptabil, în timp ce Occidentul capitalist reuşea să genereze impresia, chiar convingerea unei pieţe de consum suprasaturate, la care aveau acces chiar şi nefericiţii sorţii.

Stupefiant prin forţa de perpetuare – în timp şi la nivelul memoriei colective româneşti şi nu numai –, nimănui nu părea a-i da prin gând să-şi consume tentaţiile comparative privind nivelul de trai cu ţările Americii Centrale şi Latine, tot aparţinătoare lumii democratice, catolice, angajate pe proiect de dezvoltare democratică sau măcar cu situaţiile din Portugalia, Grecia şi Turcia, încă comparabile la acea dată cu nivelul de dezvoltare al României. Nu, pentru majoritatea românilor, indiferent de condiţia lor educaţional-culturală, geografiile de raportare erau Germania, Franţa, SUA, Marea Britanie şi, în cel mai rezonabil caz, Austria. (va urma)

Niciodată nu mi-aş fi imaginat că „realităţile” ca şi „adevărurile fundamentale” ce ne-au influenţat şi determinat crezurile şi speranţele consumate între cele două mari proiecte de dezvoltare a umanităţii , cel al proprietăţii şi capitalului, susţinătoare şi garantate de principiile unei democraţii bazate pe intangibilitatea intereselor individuale şi acela al proprietăţii comune, organizată şi dezvoltată pe criteriile egalităţii economice depline asigurate prin desfiinţarea proprietăţii individuale, vor fi atât de rapid şi rudimentar tranşate în logica unui armistiţiu ce garanta instituirea unui nou raport de putere.

De o parte, indivizii în comunitate, în raport de capacitate şi merit, de cealaltă parte, colective de coparticipanţi la proiecte şi programe comune, dedicate promovării ansamblului, prin stabilirea unor criterii ce ţineau de logica intereselor societăţii în detrimentul indivizilor merituoşi. (va urma)

Situaţia părea a deveni tot mai ameninţătoare şi, paradoxal, blocantă, cu cât „eliberarea esticilor” nu părea a viza în vreo formă dominaţia sovietică sau Tratatul de la Varşovia, foarte puţin, chiar nesemnificativ contestat, ci evidenţiau angajarea unor dezbateri şi măsuri ce aveau la bază criterii şi obiective ale politicilor de glasnost şi perestroika, amendate cu soluţii şi ţinte ce ţineau de specificul ţărilor respective.

Mai mult chiar – râsul-plânsul –, vara anului 1989 părea a ne introduce în peisagistica aberantului geostrategic ce trebuia să detensioneze acutele Războiului Rece şi să introducă în perceperile publice, menite a genera o schimbare totală de fronturi, cele mai profesioniste şi consacrate aparate de propagandă ale timpului ce evidenţiau jucătorii în simbolistica „slujitorilor Răului Absolut”, ceea ce nu avea nimic de-a face cu problematica disputelor ideologice şi politico-militare ale Războiului Rece.

Irakul, Libia, Iranul, Coreea de Nord şi – într-o nevoie a echilibrelor geografice – Panama şi România păreau – conştiente sau nu – a-şi reclama posturile de „wanted” ce urmau a translata deja obositoarea şi dezabuzanta, descalificanta retorică a Războiului Rece.

Dictatori de mucava – promovaţi şi susţinuţi în logica jocului adversităţilor la nivelul liderilor celor două blocuri – păreau a deveni, peste noapte, inamicii absoluţi ai procesului de destindere şi colaborare internaţională, menită să scoată omenirea de pe traiectul confruntărilor care duseseră omenirea până la ameninţarea unei conflagraţii mondiale. (va urma)

Pe fondul accelerării evenimentelor menite a realiza transferul din zona Războiului Rece în aceea a Detentei între liderii absoluţi ai celor două blocuri, s-a trecut la o nouă dinamică a abordărilor politice şi sociale, în spaţii din ce în ce mai publice, Polonia impunându-se la începutul lunii iunie 1989 într-o variantă de model pentru proiectele ce urmau să genereze, printre sateliţii europeni, căi menite a permite depăşirea stărilor politice, economice şi sociale impuse de regimurile dictatoriale instaurate odată cu încheierea tratatelor de pace de la Paris (1947).

Nu mai puţin şocante – cu o înrâurire încă şi astăzi nu îndeajuns de evidenţiată asupra tuturor actelor şi faptelor consumate în Europa Centrală şi de Est – au fost evenimentele petrecute în Piaţa Tiananmen. Amploarea şi virulenţa ciocnirilor consumate în capitala Chinei, la dimensiuni ce păreau greu de imaginat în vreo variantă europeană de abordare destructurantă pe proiect democratic de tip occidental, au întărit convingerea că sosise momentul marii schimbări. Amploarea manifestărilor şi, mai puţin, şocul represiunilor au  generat convingerea că omenirea se afla într-o altă etapă a dezvoltării sale istorice, că bipolaritatea urma să facă loc proiectului de globalizare deja angajată tehnologic. Se poate spune că Europa intra în atmosfera schimbării asumate, iar a nu te încadra într-un astfel de proces însemna să te situezi la marginea Istoriei, chiar în afara acesteia, cu fireştile consecinţe ale unei astfel de atitudini. Am simţit tot mai direct procesarea unei dinamici a răzvrătirii, a nevoii de forţare a unei schimbări care să evite rămânerea României în afara cursului angajat în ţările din jur. (va urma)

Rămânând la momentul funcţionării gentlemen’s agreementului britanico-prusac – atât de avantajos pentru concretizarea programului elaborat de cancelarul de fier întru unificarea Germaniei şi favorabil, în primă fază, pentru continuarea extensiei imperiale britanice în Africa şi Asia, unde concurentul francez a fost blocat – se poate spune că transferul coroanei imperiale preluate, iniţial, de Corsican de la Habsburgi, la Hohenzollernii prusaci avea să marcheze deschiderea disputei imperiale dintre Berlin şi Londra pe programul mondializării societăţii umane.

La 15 iunie 1888, Wilhelm al II-lea, iubitul nepot german al împărătesei britanice Victoria, avea să fie încoronat împărat al celui de-al Doilea Reich German.

În pofida tuturor antecalculelor făcute pentru a înlătura perspectiva angajării unei concurenţe devastatoare cu o Germanie unificată, devenită motorul dezvoltării industriale europene, după moartea împărătesei tutelare a celor trei mari ai Eurasiei timpului, legăturile de sânge ale purtătorilor celor trei coroane nu au făcut decât să alimenteze argumentările ce au stat la baza marii tragedii ce va însângera umanitatea în anii 1914-1919.

1858: Vicky, fiica împărătesei Victoria, se căsătoreşte cu moştenitorul tronului Prusiei.

Aşa a putut fi programat marele proiect de înălţare a celui de-al Doilea Reich, împlinită în Sala Oglinzilor de la Versailles, după catastrofala înfrângere a armatelor franceze aflate sub coordonarea lui Napoleon al III-lea, hotărât să tranşeze supremaţia pe continent a celui de-al Doilea Imperiu Francez.

În Sala Oglinzilor de la Versailles s-a proclamat cel de-al Doilea Reich German ce tranşa o dispută milenară pe moştenirea lui Carol cel Mare şi elimina – prin tangentă continuă de la debarcarea Bastardului, săvârşită în 1066 – disputa în raport de putere şi în materie de succesiuni teritoriale în temeiul dreptului coroanelor aflate în continui aranjamente matrimoniale.

Resuscitarea de către nepotul teribilului corsican a disputei cu Londra pentru geografii imperiale în afara Europei, deci din cadrul programului de civilizaţie globală al Londrei, şi căsătoria fiicei împărătesei Victoria cu încă moştenitorul regelui Prusiei au fost factorii ce au stat la baza imperiului de naţiune germană în afara proiecţiei imperiale romane cu viziune limitat continentală, cum sperau planificatorii geostrategici aflaţi în capitala de moment a lumii – Londra. (va urma)

Nu putem să nu observăm că, după căderea Constantinopolului, sub asaltul trupelor lui Mehmet al II-lea, dar mai ales după lichidarea ultimelor prezenţe „latine” la Marea Neagră şi în Mediterana estică şi centrală, geografia politică românească devine prizoniera blocajului impus de controlul otoman, integralizat odată cu prăbuşirea Regatului Ungar şi transformarea Budei în paşalâc.

Cu aceste evenimente se va pune capăt şi tronsonului relaţional maritim, care ne-a marcat mai mult decât ne place să acceptăm relaţiile şi mai ales influenţele de care am beneficiat în sintezele culturale ale Evului Mediu, mai ales.

Descoperirea Americii şi translatarea intereselor economice ale Occidentului spre şi dincolo de Atlantic aveau să scoată spaţialitatea balcanică din logica intereselor majore, Ţările Române fiind pe parcursul a aproape cinci secole decuplate de la ruta maritimă a dezvoltării.

Într-o altă perspectivă, aceea a evoluţiei marilor curente de dezvoltare, vom asista, după pacea de la Westfalia (1648), la o creştere a dinamicii relaţionare pe tronsonul nordic maritim, Marea Baltică concentrând una dintre cele mai dinamice direcţii de confruntare pentru instituire a unui raport de putere mereu contestat, pe direcţia Vest-Est şi invers, până inclusiv în perioada Războiului Rece.

„Latinii” vor rivaliza cu „necredincioşii” în memoria „balcanicilor ortodocşi” şi – nu de puţine ori – toleranţa religioasă otomană urma să fie considerată acceptabilă în faţa misiunii apostolice, de fiecare dată resuscitată în faţa „orientalilor ortodocşi”, atunci când îşi căutau sprijin pentru a rezista în faţa Semilunii.

Pe un alt plan, acela al relaţionării popoarelor de la Marea Egee şi Marea Mediterană cu Occidentul intrat în Renaşterea italiană, ar fi incorect să se treacă peste contribuţia latinilor genovezi sau veneţieni care, deşi aflaţi într-o concurenţă nimicitoare, au reuşit să menţină activ tronsonul naval cu ţărmurile şi statele de la Marea Neagră.

Ar fi chiar nedrept să nu se sesizeze impactul pozitiv politic, economic şi cultural din perioada de început a celor două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi, înflorirea şi chiar explozia culturală a acestora aparţinând, pe unele planuri, chiar etapei Renaşterii, cu amprente determinant ortodoxe în planul arhitecturii şi picturii bisericeşti. (va urma)

Cruciadele, puseuri politico-militare ale Occidentului reconfigurat pe temelia proiectului lui Carol cel Mare, aveau să dea, la 1204, lovitura de graţie moştenitorilor celei de-a Doua Rome.

Deşi, iniţial, odată cu lansarea primei cruciade, la 1099, şi cucerirea Ierusalimului, aflat în posesie musulmană din anul 638, părea că Occidentul şi Orientul, foste latine, acum germanizate şi grecizate politic erau pe cale să găsească calea pentru depăşirea adversităţilor contabilizate pe traiectul religios al marii Schisme. O sută de ani de contacte şi relaţii bazate pe valori şi mentalităţi diferite aveau să consemneze clivajul tragic ce va duce, în 1204, la lovitura de graţie pe care „noii latini” o vor da latinilor grecizaţi ai Orientului. Sfânta Sofia va cunoaşte, pentru prima dată, experienţa unei liturghii impuse cu tăişul sabiei în numele aceluiaşi Dumnezeu pe care creştinii îl adulau, divizându-se prin perceperea diferită a Sfintei Treimi.

Oricum, Imperiul Latin de la Constantinopol, instituit odată cu capitularea capitalei Bizanţului, ca şi enclavele formate pe unele teritorii din Balcani, vor fi departe de a afla argumentaţia şi forţa unei extensii sau măcar susţineri din partea „metropolelor”. (va urma)