Nu există istorie fără legende.

Istoria legendelor animă şi întăreşte credinţele şi conştiinţa unui popor, fără de care, acesta, nu ar fi decât rezultanta exerciţiului unei aritmetici represive.

Blestemaţi să fiţi cei care încercaţi să omorâţi legendele din sufletul unui popor!

Oricum, nu veţi reuşi, dar blestemaţi veţi fi.

S-au făcut mereu asocieri şi referiri la „Belgia Orientului”, Principatele Unite fiind considerate şi promovate drept un proiect al lumii ce urma să vină, la Porţile Orientului.

Chiar şi Constituţia adoptată după instalarea lui ­Carol I ţinea de acelaşi proiect, menit nu atât să rezolve o problematică ce ţinea de compoziţia naţională, moştenirile şi determinările istorice, voinţa şi speranţele locuitorilor viitoarelor state, ci, în primul rând, pentru că au fost gândite să răspundă unor situaţii ce păreau irezolvabile în condiţiile unor zone fierbinţi, marcate de interesele unor superputeri.

S-ar putea spune că ne aflam în faţa a două zone imposibil de a fi tranşate în condiţiile în care raportul geostrategic continental evidenţia perspectiva unui nou aranjament.

Pe fondul confruntărilor animate de moşteniri şi proiecte imperiale, cu perceperi încă de drept feudal, s-au pus bazele Belgiei moderne aflate astăzi în provocarea tot mai publică a celor două comunităţi etnice care o compun.

Capitală a Uniunii Europene, Bruxellesul îşi erodează pe zi ce trece simbolistica unităţii în diversitate, riscând să ilegitimeze chiar marele proiect în pofida sacrificiilor celorlalţi.

Să nu fi înţeles contemporanii proclamării Belgiei Occidentului diferenţele pe care le conţinea Belgia ­Orientului?

Sau şansele globalizării să se afle în respectul şi ­recunoaşterea popoarelor „născute” înainte de a fi „făcute”?

A cui să fie nevoia incitărilor pe tipologia valono-flamandă, într-o Belgie Orientală sătulă de sine pentru a mai fi capabilă de a se oferi punte între Occident şi Orient.

Primul, Occidentul, prea mulţumit de sine, iar secundul, Orientul, sătul de sine.

Durerea şi suferinţa sunt chiar condiţiile fundamentale ale vieţii.

Fără durere nu am şti ce e plăcerea fără suferinţă, nu am cunoaşte fericirea, cât despre bucurie, s-ar transforma într-o temă, plicticoasă, exasperantă a unei existenţe, atât de monotonă şi sâcâitoare încât nu ne-ar mai rămâne decât refugiul exasperant în explozii autodistructive.

Clădiţi din şi prin ţărână, ni s-a dat viaţa chiar prin suflarea divină, urmând a se preciza în identităţi determinate de energiile unor alchimii sprinţare, cu toatele predeterminate, în şi la condiţia terestră, obligatoriu supusă încercărilor de tot felul.

Configurări ale suflării Domnului, trebuie să convenim că reprezentăm şi încercările Sale într-un mediu energetic solid, pentru a particulariza Infinitul, în formule multiplicate, din nevoia de a genera şi alimenta Experimentul Suprem.

În Sistemul Solar, desigur.

Credinţa nu este nimic altceva decât păstrarea convingerii că ce altădată s-ar fi întâmplat ne-ar fi fost şi nouă destinat.

Când cunoaşterea va ajunge la nivelul credinţei, înseamnă că ne vom fi apropiat de condiţia actelor şi faptelor celor aleşi să comunice cu spaţiile de unde am fost expulzaţi pentru a trăi în ghetourile unor recuperări.

Cât timp va mai trece, oare, până când vom depăşi starea experienţei vulgare a trupului pentru a trece în etapa a doua, a sufletului?

De două mii de ani declamăm nevoia şi tentaţia iubirii, continuând să promovăm, în proporţie de masă, toate tentaţiile consumului.

Oare care este proporţia celor destinaţi să cunoască bucuriile existenţei sufleteşti, dincolo de plăcerile privirii, ale gustului şi trupului? Încă plutim în constanţa incertitudinii, în pofida tuturor polarizărilor şi globalizărilor care ne provoacă turpitudinile cotidianului.

Cea de-a doua fază a programului de retorică a proiectului înţărânat reprezintă abia accesarea teritoriului subtil inclus ţărânii fundamentale şi determinat, în mare parte, de compoziţiile mai mult sau mai puţin conţinute, oricum accesibile, prin efect de redundanţă.

Şi dacă sufletul, iubirea, încă se mai pot defini în substanţă vulgară ce se întrupează, spiritul ne poartă percepţiile într-o spaţialitate a logicii nepământene, dincolo de formele de materie mai mult sau mai puţin nouă cunoscute.

Materialitatea spiritului se concretizează în formele inferioare ale ideii, dincolo de logica întrupată a nimicului, configurat de absolut toate formele şi manifestările  pe care le putem încă sesiza.

Pe fond şi de fond, întreaga istorie a umanităţii se conturează în şi din nevoia de Dumnezeu şi în primul rând în Ideea care L-a generat asimilându-L Cuvântului.

Odată cu dobândirea Cuvântului a început totul, inclusiv accesul la Ideea supremă, ca şi penibila condiţie a vorbelor traficate prin tehnologii IT, din imperioasa nevoie de a ne sustrage comunicării nonverbale, specifice regnului animal.

„În aprilie  73 d.H., garnizoana din Massada, după ce a rezistat trei ani, pleca într-o procesiune colectivă”.

Noi, ceilalţi, inclusiv celebrii daci, ne sinucidem.

În afara evreilor nu mai cunosc vreun popor care să aibă dreptul la „plecare” într-o procesiune colectivă.

Să nu fi reuşit noi, ceilalţi, să fi depăşit condiţia artefactului făcut din ţărână, fiind condamnaţi la sinucideri sau morţi iremediabile?

După anul 73, „Câţiva zeloţi continuă lupta în Egipt şi în Cirenaica. Zadarnic. Evreii nu par să mai aibă alt destin decât acela de a se confunda ireversibil cu popoarele în sânul cărora sunt răspândiţi. Rolul lor teologic, politic şi economic pare terminat.

Un alt monoteism va prelua ştafeta.

Geneza istorică, la fel ca Facerea biblică, se sfârşeşte în Exil: Imperiul Roman, noul Egipt.”

Aceste fraze, privitoare la consecinţele distrugerii Templului, mai precis ale celei de-a doua distrugeri a Templului, au fost rostite de Jacques Attali; atunci când au distrus primul Templu (cel inaugurat pe 3 martie 515 î.e.n. – cu ajutor persan), au primit şi avertismentul că „Ei nu ştiu ce au pierdut”; acum, tot „ei”, de această dată romanii, distrug în anul 69, la 29 august, cel de-al doilea Templu.

Şi aşa – se pare – au început decalajele generate de eşuarea unui proiect magnific de putere şi expresie geostrategică – Imperiul Roman –, bazat şi argumentat preponderent pe logica şi perpetuarea unei moşteniri republicane, incapabilă să genereze o simbioză şi sinteză conştientă şi responsabilă cu autoritarismul imperial oriental, la dimensiunile unei geografii tricontinentale, adiacentă Mării Mediterane, Atlanticului, Mării Negre şi Mării Roşii.

Latinizările reuşite, în planul extensiei culturale – moştenirea orientală alimentându-se în principal de la sinteza lingvistică şi culturală helenică –, au generat o realitate ce i-a permis şi fixat cadrele de evoluţie geostrategică şi religioasă până în secolul XV.

Este vorba de întreaga lume angajată în variantele exprimate pe fondul raporturilor de putere, dezvoltate, în afara sau doar tangent cu celelalte geografii ale puterii, antrenate pe coordonatele propriilor globalizări.

Şi a trebuit ca Dumnezeu să se decidă să ne trimită un alt porumbel (Cristofor Columb) pentru a ne întârzia sau a ne apropia. Cine mai ştie?

Care ar fi fost, după cel de-al Doilea Război Mondial, şansa unei politici bazate pe principiile şi criteriile specifice partidelor „burghezo-moşiereşti”?

Singura problemă discutabilă, în raport cu realităţile Occidentului, consta în natura regimului politic.

Aşa că, ori de câte ori avem tentaţia de a înjura şi condamna „regimul de democraţie populară” instaurat în România, ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns sub ocupaţia trupelor sovietice şi cine erau aliaţii Uniunii Sovietice.

Când va ajunge şi majoritatea românilor să înţeleagă şi gândească în termenii globalizării, toate poziţiile şi locurile bune vor fi deja ocupate de alţii.

Mă refer la poziţiile şi locurile stabilite pentru susţinătorii „stâlpilor” generatori, coordonatori şi dominatori ai globalizării.

Dacă cineva îşi imaginează că viitorul Turn Babel va fi o întreprindere a indivizilor ce se consideră aflători în „umanitate”, îi avertizez că se înşală.

Fără logica şi criteriile ce stau la baza formării popoarelor, oricum ar fi conceput şi proiectat „Turnul”, nu putem să nu sesizăm că încă nu am depăşit nivelul de percepere şi concepere arhitecturală ce a caracterizat şi definit condiţia evoluţiei umanităţii în timpul său istoric.

Astfel, oricât de vastă, profundă şi înaltă am reuşi construcţia „Turnului”, în viziunea ce domină astăzi umanitatea, vor exista subsoluri, demisoluri, partere, etaje superioare, chiar şi vârful.

Să fi ajuns la timpii „oamenilor, prin epuizarea condiţiei neamurilor”?

Ceea ce se întâmplă, chiar acum, printr-un astfel de proiect ce ar părea să ne apropie de o altă programare a experimentului uman conceput după supărarea Domnului pe trufia celor care – uniţi şi egali – şi-au propus să ajungă la El, ne obligă – vrem, nu vrem –, la experimentul aceluiaşi Turn Babel, doar poziţionările în „sistem” schimbându-se.

Abia atunci când convenim să suspendăm Istoria, abia atunci se va înstăpâni clipa.

Germanii, mă refer la triburile germane, au reuşit să facă Istorie numai după ce au înţeles că dulcile clipe ale atacurilor şi jafurilor sunt doar repetabile forme ale memoriei migratoare.

Împământenirea, adică înclădirea clipei, părea a fi prea întârziată pentru ei – mă refer la triburile germane –, încât singura şansă a universalităţii însemna cucerirea Imperiului.

Doar popoarele care reuşesc în proiect şi program ajung naţiuni.

Când vrei să distrugi un popor, convinge-l că are dreptul să consume mai mult decât produce.

Regula se aplică indivizilor, ca şi familiilor.

Schimbările din Europa de Est s-au făcut prin forţarea sistemelor de putere comuniste şi în cadrul acestora. Dacă se vorbeşte despre şi se acceptă ideea revoluţiilor din Est, atunci ar fi penibil să abordăm conotaţiile unei terminologii refuzate schimbărilor petrecute în România. La „ceilalţi”, au fost păstrate, preluate şi angajate toate structurile de autoritate din sistemul preexistent.

În România, primele măsuri revoluţionare s-au concretizat prin distrugerea şi dizolvarea structurilor de autoritate.

Mai mult chiar, aproape pe modelul Marii Revoluţii Socialiste din octombrie, s-a trecut la instituirea unor organe locale şi regionale ale puterii revoluţionare, singura argumentaţie în asumarea puterii referindu-se la atitudinea de rezistenţă sau noncooperarea cu vechile organe de putere comuniste.

Cum astfel de personalităţi, în pofida declaraţiilor făcute, se probau a fi în număr foarte mic, iar după contabilizarea rezistenţelor din cadrul partidului, aproape în număr nesemnificativ, vocile străzii au fost capacitate de cele ale „revoltaţilor” angajaţi în protestele de stradă ce au constituit fondul sonor-eroic al revoluţiei. Astfel, s-a ajuns la o fabuloasă răsturnare a politicii de cadre a CC al PCR, nonlideri autentificându-şi dreptul de a face parte din structurile noii puteri prin vocile demonstranţilor, în cel mai autentic spirit revoluţionar asistat şi difuzat prin mass-media internă şi internaţională, în proiecţie de model al lumii ce poate şi trebuie să vină. Indiferent de consecinţe, eliberarea şi libertatea indivizilor fiind asumată drept factor major al noii societăţi democrate.