Am întâlnit, nu de puţine ori, personalităţi occidentale uluite de insistenţa noastră în materie de racordare la o lume atât de diferită de noi, cum se demonstra a fi doar prin simpla comparaţie dintre catolici-reformaţi şi ortodocşi. Chiar, mai mult, deosebirea şi nevoia de perspective diferite păreau cu atât mai necesare cu cât erau prefigurate şi impuse la nivel geostrategic printr-o compensaţie faţă de proiectul estic. Astfel, rataşarea României, Serbiei şi Bulgariei la recoagularea previzibilă, sub coordonare rusă, a geografiei ortodoxe, pe moştenirea civilizaţiei bizantine, fără Grecia – desigur, mult prea interesantă pentru Vest, în contextualitatea geostrategică a Mediteranei răsăritene şi Orientului Mijlociu –, făcea parte – conform strategiilor întru dezvoltarea civilizaţiilor mulţumitoare pentru polul de putere moscovit – chiar din perspectiva europeană cea mai îndrăzneaţă, elaborată de Petru cel Mare.

Războiul din fosta Iugoslavie lăsa să se înţeleagă, prin implicările directe ruso-ucrainene – e drept, puţin compensatorii vizavi de sprijinul occidental-musulman –, că „ortodocşii” – vor, nu vor –, aşa cum lăsau să se înţeleagă românii, aveau un alt destin, ce trebuia urmat în deplin consens occidental.

A continua să se insiste asupra incapacităţilor, incompetenţelor şi neputinţelor demonstrate de forurile responsabile de la Bucureşti – indiferent de sorgintea acestora – în concretizarea politicilor de accesare a tratativelor cu NATO şi Uniunea Europeană este similar cu a recurge, explicativ, la povestea „căţeluşului cu părul creţ” sau la aceea cu „lupul şi Scufiţa Roşie”, în abordare răsturnată. Pe tot parcursul ultimului deceniu al mileniului al doilea, România a purtat stigmatul unei vinovăţii impardonabile pentru întreaga lume civilizată, cu atât mai mult cu cât nu îi erau depistate victimele, în pofida tuturor demersurilor şi eforturilor întreprinse şi de noi, şi de alţii.

Dacă ne uităm cu atenţie la modul în care s-au concretizat eforturile disperate ale României pentru racordarea la ceea ce se profila a fi Uniunea Europeană, nu putem să nu constatăm blocajul total pe care l-a întâmpinat în politica comună a statelor angajate şi acceptate în proiect, fiecare propunând condiţii de neacceptat.

Şi totuşi, deşi constatăm natura şi logica politicilor ce ni se formulau, toate în afara oricărui proiect de garanţii sau sprijin, nu putem să nu sesizăm fabuloasa determinare, şocantă şi stupefiantă a românilor de a se înscrie în procesul de „occidentalizare” cu orice preţ.

Şi, cu adevărat, nu este deloc dificil a constata uriaşa diferenţă de tratament acordată României în comparaţie cu favoriţii de la Visegrád.

Dacă nu am cunoscut tribulaţiile tragicei confruntări militare în care au fost angajate popoarele fostei Iugoslavii, evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, ca şi numeroasele provocări externe şi interne ce au urmat de-a lungul anilor, până în zilele noastre, aveau să demonstreze cu vigoare faptul că România făcea parte din zona de ruptură dintre Vest şi Est, aşa-zisele argumente şi apetenţe culturale mascând interese geostrategice şi tentaţii ce ţineau de resuscitarea formulei statale apostolice maghiare.

La o privire asupra ansamblului geostrategic programat pentru a reconfigura politic moştenirea statală central-europeană şi balcanică, se poate constata că eşecul acţiunilor de antrenare în proces de destructurare a statului român, prin impunerea unui statut autonom teritoriului românesc de la nord şi vest de Carpaţi, nu a însemnat şi încheierea proiectelor de dezintegrare ce au vizat România. Dacă forţarea unei măsuri politice peste realităţile etnice ale fostelor Principate s-a dovedit imposibilă, prin mişcări specifice turbulenţelor stradale sau manipulărilor şi intoxicărilor ce asaltau cancelariile diplomatice şi mass-media occidentale, cu precădere forurile responsabile de la Bruxelles, toate şi nu numai acestea s-au constituit într-un program deosebit de eficient ce viza blocarea României într-un proiect al neîncrederii, într-o formulă politico-teritorială ce părea a fi nu numai provizorie, ci şi destructurabilă. Şi toate, pe un proiect incredibil de bine pus la punct, dacă ar trebui chiar şi numai să luăm în considerare participările atât de eficiente reuşite prin organele specializate ungare, ca şi ale UDMR-ului, în momente de genul disputelor de la Târgu-Mureş, Bucureşti, 13-15 iunie sau vestitele descinderi ale minerilor. Toate şi fiecare în parte au contribuit la generarea unor momente cu puternică percepere negativă în materie de perpetuare a României în formulă statală şi culturală, acceptabilă pentru un parteneriat european de genul uniunii lansate. (va urma)

Doar popoarele care au Istorie pot spera la Viitor. Mai mult chiar, ştiu şi să-l construiască.

Popoarele fără Istorie se rătăcesc căutându-şi Trecutul.

Între Paradis şi Infern – cele două variante sortite alegerilor omului, la momentul Judecăţii de apoi, papa Inocenţiu al IV-lea a instituit, rânduit, culoarul de trecere –  Purgatoriul (1254). Multe, foarte multe dintre temeiurile economice ale Renaşterii, cu toate făptuirile materiale şi spirituale – iniţial religioase, catolice – îşi vor afla resursele în indulgenţe. Acordarea şi comercializarea indulgenţelor, concentrarea şi utilizarea veniturilor astfel obţinute se vor contabiliza în programele Reformei, cu toate consecinţele acesteia.

Era evidentă nevoia de Purgatoriu.

Fără Purgatoriu ar fi fost, probabil, imposibilă pacea de la Westfalia (1648), cu toate aranjamentele, acomodările şi compromisurile convenite.

Feriţi-vă de bună-credinţa prostului!

O plătiţi cu toţii, imaginându-vă că prostul nu reuşeşte să fure deoarece ar fi cinstit.

Refuzul forţei şi violenţei şi promovarea sacrificiului în faţa forţei ca pe o variantă a şansei întru aflarea Mântuirii, a Căii întru eternitate, alegerea Imperiului ceresc în locul celui pământean, atât de depăşit şi tot mai înstrăinat principiilor unei existenţe creştine, au dus la o ruptură între opţiunile populaţiei organizate pe alte temeiuri decât cele practicate de sistem, care este obligat să facă apel la serviciile triburilor barbare pentru a reuşi să facă faţă provocărilor externe şi interne.

Se ajunge astfel la o adevărată politică de selecţionare a triburilor războinice germane, care devin braţul înarmat imperial.

Proiectele şi programele angajate odată cu Edictul lui Constantin cel Mare şi continuate cu intermitenţe pe parcursul secolului IV – până la Teodosie cel Mare – reuşesc să „încreştineze”, rostindu-ne cu un termen forţat, practica războiului, fără a reuşi să oprească procesul de „civilizare” a populaţiei Imperiului, structurile ecleziastice continuând să promoveze şi să negocieze formule de pace bazate pe compromis între taberele angajate în luptă.

O analiză aprofundată a evenimentelor, proceselor şi politicilor dezvoltate în geografia occidentală a Imperiului impune concluzia că spiritul şi sistemul războinic roman vor fi – pe fondul extensiei creştinismului şi ca urmare a acesteia – total destructurate şi anihilate. Totodată, transferat ca principala condiţie de a fi şi de a se exprima în jocurile de putere, războiul a fost preluat de triburile germane păgâne, care, după mai mult de patru secole de abordări clientelare şi de susţinere a politicilor romane, vor sfârşi prin a se considera îndreptăţite să-şi asume misiunea de protejare a populaţiei şi Imperiului.

Barbarii războinici preiau ştafeta ce va duce – prin încreştinare – la Imperiul lui Carol cel Mare şi edificarea lumii feudale. Pe un program complex şi deosebit de contradictoriu, ca urmare a marilor provocări islamice şi turanice, Occidentul se redefineşte într-o altă abordare de sistem, în care moştenirea imperială este transmisă prin sistemul ecleziastic creştin incipient – odată cu mirul sfânt, întocmitorii sistemelor imperiale şi regale obţinând dreptul divin asupra teritoriului.

De la Senat deliberativ şi decident şi Republică, cu structurile sale executive, la Imperiu absolut, cu împărat zeificat, la Episcopul Romei, reprezentantul graţiei divine şi reprezentant al voinţei lui Dumnezeu în materie de încoronare a alesului imperial, se intra, începând cu Crăciunul anului 800, într-o lume a confruntărilor pentru coroana Imperiului universal, o moştenire ce se va disputa în temeiul moştenirilor sangvinare, până la încoronarea Teribilului Corsican, decis să tranşeze, în numele argumentului suprem al forţei, temeiul moştenirii imperiale în reformulare de drept.

Într-o altă percepere, aceea a anilor care s-au scurs până la Napoleon şi nu numai, reconstituirea Imperiului universal roman pe bazele şi cu moştenirile sale geografice s-a reflectat în fiecare din proiectele şi programele imperiale întru universalitate, chiar şi în acelea cu localizări marginale sau cu viziuni contrare lumii revendicate.

Abia începând cu primăvara popoarelor 1848/1849 şi cu lansarea concomitentă a „Stafiei” ce va bântui, din ce în ce mai profund, Europa, vor fi angajate tronsoanele majore de evoluţie ale umanităţii, pe programul de mondializare-globalizare – factorul militar, deşi tot mai consistent, servind doar în panoplia instrumentelor de susţinere ce trebuiau să tranşeze disputa ideologico-doctrinară ce se va angaja între internaţionalismul proletar şi supremaţia de capital.