11

Ei vor să fie ca noi, între noi şi cu posibilităţile noastre.
Problemele se nasc abia atunci când şi noi vrem să fim ca ei, împreună cu ei, cu drepturile şi posibilităţile lor.
Oare vom reuşi vreodată să înţelegem în ce constau decalajele şi derapajele istorice care i-au ţinut pe români la periferia existenţei materiale, sociale şi culturale, în geografia lor etnică, indiferent de formele şi dependenţele pe care le-au cunoscut demersurile lor statale?

10

Românii sunt singurul popor care şi-a consumat viitorul în trecut.

Mămăliga, ca simbol, nu poate confirma istoria ultimilor 2000 de ani.

Oaia, ca vehicul, nu poate depăşi limitele ţăruşului, iar transhumanţa poartă logica materială a anotimpurilor.

Vaietul, ca expresie a speranţei, nu poate contura decât prezentul.

Din ce să se nască viitorul?

De unde atâta ură faţă de români?

„Omul liber porunceşte sclavului în alt chip decât soţul nevestei, iar adultul copilului; măcar că părţile sufletului sunt aceleaşi în toate aceste fiinţe, ele există în fiecare altfel: sclavul e lipsit cu totul de chibzuială, femeia o are, dar n-are hotărâre, la copil există amândouă, dar nedezvoltate.” (Aristotel, Politica, I, 13, 1260 a 9)

Dacă acestea erau considerentele Stagiritului privitoare la condiţiile ce argumentau şi garantau democraţia ateniană, nu pot să nu mă întreb în ce constau argumentele şi principiile ce ne guvernează libertăţile astăzi.

Nu trebuie în niciun caz uitat faptul că înainte de a scrie Politica, Aristotel a adunat şi a studiat 158 de constituţii elaborate de statele greceşti şi „barbare”.

Nu vreau să mă pronunţ asupra geografiilor în care hălăduiau barbarii contemporani cu Aristotel. Oricum şi oriunde i-am căuta şi situa, rămânem cu certitudinea că au fost în măsură să elaboreze constituţii.

Mă refer la barbarii de acum 2 350 de ani.

În condiţiile în care eroii timpului, inclusiv regii şi împăraţii, îşi câştigau sau confirmau poziţiile politice şi sociale pe câmpul de luptă, când legendele şi cântecele trubadurilor promovau modelul războinicului viteaz, curajos şi credincios, nu este prea mult să convenim că Ocidentul a cunoscut o primă perioadă de confederare întru credinţă, cultură şi model de viaţă, pe care sporirea gradului de tehnologizare a armamentului avea să o reflecte în chiar condiţia morală a confruntărilor militare şi, implicit, a practicanţilor acestuia.

Cavalerii devin o castă nobiliară preocupată de promovarea intereselor economice şi sociale – corespondente etapei regatului centralizat. Concomitent, armatele de operaţii se profesionalizează tot mai mult pe coordonata mercenariatului, purtătorii de sabie sau un alt mijloc de ucidere având ca singură argumentare câştigul – indiferent de modul cum se obţinea, jaful, banditismul şi crimele reprezentând însăşi condiţia de a fi a trupelor de mercenari, educaţi pentru a servi doar angajatorului, şi aceluia atâta timp cât îi plătea mai mult decât oferea inamicul.

Spaima, teroarea şi neîndurarea erau factorii psihologici meniţi să asigure succesul într-o lume intrată într-o exacerbare a crizei morale a bisericii, până la acea dată – sfârşitul secolului al XV-lea – arbitrul şi judecătorul tuturor actelor şi faptelor în numele condiţiei de reprezentant al Sfântului Petru pe pământ, deci inclusiv în condiţia confruntărilor dintre suveranii purtători de mir.

Lumea creştină şi casta aristocratică a războinicilor.

Trubadurii şi turnirurile cavalereşti.

Simbolistica forţei, curajului, îndemânării, vitejiei se transfera din arena gladiatorilor într-o formulă a onoarei – model individual suprem, dedicat şi închinat suzeranului şi iubirii.

În aceste condiţii, câmpul de luptă se transforma în arena de încununare a onoarei, vitejiei şi gloriei, iar confruntările colective sunt făcute în numele şi pentru coroane, suzeranitate şi vasalitate.

Nu se urmărea uciderea, ci capturarea adversarului, obligat la despăgubiri sau jurăminte de supunere, războiul fiind chiar un prilej de socializare în numele voinţei Domnului.

Precum erau practicile militare, la fel se petreceau lucrurile şi în materie de înţelegeri şi pace.

Se poate spune – exceptând momentele de confruntare religioasă, şi chiar şi acelea, dacă ne referim la aspecte ale unor confruntări din cadrul cruciadelor – că pe parcursul a aproape 500 de ani, până la Reformă şi, implicit, războiul, ca expresie a condiţiei întocmirilor statale, reprezenta şi concretiza – conform lui Machiavelli – chiar logica şi raţiunea de a fi, expresia cultural-sportivă a nobilimii de sânge. (va urma)

Războiul a fost considerat, din cele mai vechi timpuri, de la momentul în care oamenii s-au organizat în formule politico-economice-sociale şi ideologice, drept instrumentul şi calea prin care cei capabili îşi exprimă dreptul la stăpânirea şi supunerea celorlalţi. De fiecare dată, pretinsa alegere în graţiile zeilor, ale puterii celeste absolute, a avut ca mijloc de conformare, tranşare şi concretizare sabia, condeiul voinţei divine.

Se pare că ciclul în care a intrat omenirea astăzi se va împlini doar atunci când toate popoarele se vor considera a fi diaspore.

Sau doar atunci când nu va mai exista decât un singur popor, celelalte bucurându-se de condiţiile statutului de diasporă.

Vom avea, atunci, plăcerea accesării unor geografii virtuale, foste expresii ale unor identităţi etnice reale, topite pentru a putea genera nou experiment de Turn Babel.

Foto: kayla velasquez / unsplash

Dacă vrem să-l înţelegem pe Apostolul Petru, nu putem să nu încercăm să descifrăm sensul celor trei „lepădări” ale sale.

În fond şi pe fond, de fiecare dată a ales să nu se dezvăluie ca fiind împreună cu Domnul Iisus.

Să fi făcut aceasta doar din teama de a nu-i împărtăşi soarta?

Să fi fost, încă, bântuit de neîncredere faţă de Calea Domnului?

Oricum, reţinerile şi căutările sale îl aşează în apropierea Domnului, fără a reuşi încă să se definească pe sine, deşi se dovedise, până atunci, cel mai devotat apostol.

Complexitatea „îndoielii” celui ca Piatra nu poate fi percepută decât dacă ne referim la alegerea finală: Moartea prin crucificare, cu capul în jos, deoarece nu se considera demn de supliciul Domnului Iisus.

Şi-n moarte există comparaţii şi drept la compensaţii.