Desigur, în condiţiile deschiderii pieţei metalurgice şi petrochimice occidentale, ca şi a marilor proiecte din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord – bazate în foarte mare măsură pe construcţii metalice –, nu este de mirare că la Bucureşti a apărut şi perspectiva unui boom economic bazat pe segmentul primar-mediu al dezvoltării industriale.

Asta cu atât mai mult cu cât, în climatul de cvasi-stabilitate al ţărilor producătoare de petrol, pe fondul creşterii preţului petrolului, proiectele româneşti păreau a avea şanse reale pe şi în baza unor schimburi avantajoase între materii prime energetice şi produse industriale cu grad redus de tehnicitate.

Era un segment ce părea a se potrivi fazei de dezvoltare a României şi, în acelaşi timp, o etapă în lansarea mult-invocatei revoluţii tehnico-ştiinţifice ce avea să ne poarte spre faza unei ţări mediu dezvoltate şi… apoi…

Calcule şi prognoze, dificil – cred şi astăzi – de a fi depăşite în câmpul practic de acţiune, dacă ar fi să ţinem cont chiar şi numai de nivelul de educaţie şi pregătire al populaţiei, nemaivorbind de contextul influenţelor şi jocurilor de interes din cadrul CAER-ului şi la nivel european şi mondial. Oricum, angajată într-o politică de independenţă faţă de URSS, România a fost obligată să găsească variante de piaţă, în special în domeniul materiilor prime energetice, pentru a evita presiunile şi strânsoarea dependenţelor din cadrul economiei planificate a CAER-ului. Se poate spune, fără teama de a greşi, că promovând şi apoi depinzând de un program de politică externă direcţionat pe făgaşul unui proiect ce-şi propunea reducerea, chiar eliminarea ingerinţelor Moscovei, România a suportat efectele perverse ale retorsiunilor economice şi politice ale Uniunii Sovietice şi ale celorlalte state membre ale CAER.

 

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

 

2017-11-07 13:00:42