S-au făcut mereu asocieri şi referiri la „Belgia Orientului”, Principatele Unite fiind considerate şi promovate drept un proiect al lumii ce urma să vină, la Porţile Orientului.

Chiar şi Constituţia adoptată după instalarea lui ­Carol I ţinea de acelaşi proiect, menit nu atât să rezolve o problematică ce ţinea de compoziţia naţională, moştenirile şi determinările istorice, voinţa şi speranţele locuitorilor viitoarelor state, ci, în primul rând, pentru că au fost gândite să răspundă unor situaţii ce păreau irezolvabile în condiţiile unor zone fierbinţi, marcate de interesele unor superputeri.

S-ar putea spune că ne aflam în faţa a două zone imposibil de a fi tranşate în condiţiile în care raportul geostrategic continental evidenţia perspectiva unui nou aranjament.

Pe fondul confruntărilor animate de moşteniri şi proiecte imperiale, cu perceperi încă de drept feudal, s-au pus bazele Belgiei moderne aflate astăzi în provocarea tot mai publică a celor două comunităţi etnice care o compun.

Capitală a Uniunii Europene, Bruxellesul îşi erodează pe zi ce trece simbolistica unităţii în diversitate, riscând să ilegitimeze chiar marele proiect în pofida sacrificiilor celorlalţi.

Să nu fi înţeles contemporanii proclamării Belgiei Occidentului diferenţele pe care le conţinea Belgia ­Orientului?

Sau şansele globalizării să se afle în respectul şi ­recunoaşterea popoarelor „născute” înainte de a fi „făcute”?

A cui să fie nevoia incitărilor pe tipologia valono-flamandă, într-o Belgie Orientală sătulă de sine pentru a mai fi capabilă de a se oferi punte între Occident şi Orient.

Primul, Occidentul, prea mulţumit de sine, iar secundul, Orientul, sătul de sine.

 

2018-04-29 12:00:19