Am întâlnit, nu de puţine ori, personalităţi occidentale uluite de insistenţa noastră în materie de racordare la o lume atât de diferită de noi, cum se demonstra a fi doar prin simpla comparaţie dintre catolici-reformaţi şi ortodocşi. Chiar, mai mult, deosebirea şi nevoia de perspective diferite păreau cu atât mai necesare cu cât erau prefigurate şi impuse la nivel geostrategic printr-o compensaţie faţă de proiectul estic. Astfel, rataşarea României, Serbiei şi Bulgariei la recoagularea previzibilă, sub coordonare rusă, a geografiei ortodoxe, pe moştenirea civilizaţiei bizantine, fără Grecia – desigur, mult prea interesantă pentru Vest, în contextualitatea geostrategică a Mediteranei răsăritene şi Orientului Mijlociu –, făcea parte – conform strategiilor întru dezvoltarea civilizaţiilor mulţumitoare pentru polul de putere moscovit – chiar din perspectiva europeană cea mai îndrăzneaţă, elaborată de Petru cel Mare.

Războiul din fosta Iugoslavie lăsa să se înţeleagă, prin implicările directe ruso-ucrainene – e drept, puţin compensatorii vizavi de sprijinul occidental-musulman –, că „ortodocşii” – vor, nu vor –, aşa cum lăsau să se înţeleagă românii, aveau un alt destin, ce trebuia urmat în deplin consens occidental.

A continua să se insiste asupra incapacităţilor, incompetenţelor şi neputinţelor demonstrate de forurile responsabile de la Bucureşti – indiferent de sorgintea acestora – în concretizarea politicilor de accesare a tratativelor cu NATO şi Uniunea Europeană este similar cu a recurge, explicativ, la povestea „căţeluşului cu părul creţ” sau la aceea cu „lupul şi Scufiţa Roşie”, în abordare răsturnată. Pe tot parcursul ultimului deceniu al mileniului al doilea, România a purtat stigmatul unei vinovăţii impardonabile pentru întreaga lume civilizată, cu atât mai mult cu cât nu îi erau depistate victimele, în pofida tuturor demersurilor şi eforturilor întreprinse şi de noi, şi de alţii.

 

2018-08-12 13:00:44