Va trebui, în cele din urmă, să convenim asupra faptului că, intrată în zona discreţionară a celor mai mari bandiţi ai secolului XX, Stalin şi Hitler, România a fost obligată să accepte actele de forţă şi dictat care i-au impus tragice cedări teritoriale, în vara anului 1940.

Celor care invocă cazul Poloniei în materie de asumare a unei decizii de a rezista la presiunile celui de-Al Treilea Reich, cu riscul conştient de a suporta şi intervenţia militară a Uniunii Sovietice, deci tot o ocupaţie, trebuie să sesizeze un mic-uriaş aspect ce diferenţiază statutul internaţional al celor două ţări.

Polonia era un concept şi o realitate statală; chiar dacă fusese împărţită de trei ori, dăinuind de un mileniu, în condiţia unui detaşament catolic estic înaintat în masa slavă, un factor de putere oricând resuscitabil, nu numai prin conştiinţa istorică, ci şi prin consecvenţa unui mesaj naţional. Mai mult chiar, şi de o relevanţă aparte pentru înţelegerea realităţilor timpului şi a modului în care au fost percepute acestea de către implicaţii direcţi, Polonia obţinuse, la 13 aprilie 1939, celebrele garanţii politice şi teritoriale din partea celor două mari puteri occidentale, Marea Britanie şi Franţa. În plus, Polonia semnase un tratat de alianţă cu Franţa, prin care marea învingătoare din Primul Război Mondial se obliga să intervină politic şi militar în situaţia că Varşovia urma să facă obiectul unui atac dinspre est sau vest. (va urma)

 

2017-12-05 13:00:33