Credinţa nu este nimic altceva decât păstrarea convingerii că ce altădată s-ar fi întâmplat ne-ar fi fost şi nouă destinat.

Când cunoaşterea va ajunge la nivelul credinţei, înseamnă că ne vom fi apropiat de condiţia actelor şi faptelor celor aleşi să comunice cu spaţiile de unde am fost expulzaţi pentru a trăi în ghetourile unor recuperări.

Cât timp va mai trece, oare, până când vom depăşi starea experienţei vulgare a trupului pentru a trece în etapa a doua, a sufletului?

De două mii de ani declamăm nevoia şi tentaţia iubirii, continuând să promovăm, în proporţie de masă, toate tentaţiile consumului.

Oare care este proporţia celor destinaţi să cunoască bucuriile existenţei sufleteşti, dincolo de plăcerile privirii, ale gustului şi trupului? Încă plutim în constanţa incertitudinii, în pofida tuturor polarizărilor şi globalizărilor care ne provoacă turpitudinile cotidianului.

Cea de-a doua fază a programului de retorică a proiectului înţărânat reprezintă abia accesarea teritoriului subtil inclus ţărânii fundamentale şi determinat, în mare parte, de compoziţiile mai mult sau mai puţin conţinute, oricum accesibile, prin efect de redundanţă.

Şi dacă sufletul, iubirea, încă se mai pot defini în substanţă vulgară ce se întrupează, spiritul ne poartă percepţiile într-o spaţialitate a logicii nepământene, dincolo de formele de materie mai mult sau mai puţin nouă cunoscute.

Materialitatea spiritului se concretizează în formele inferioare ale ideii, dincolo de logica întrupată a nimicului, configurat de absolut toate formele şi manifestările  pe care le putem încă sesiza.

Pe fond şi de fond, întreaga istorie a umanităţii se conturează în şi din nevoia de Dumnezeu şi în primul rând în Ideea care L-a generat asimilându-L Cuvântului.

Odată cu dobândirea Cuvântului a început totul, inclusiv accesul la Ideea supremă, ca şi penibila condiţie a vorbelor traficate prin tehnologii IT, din imperioasa nevoie de a ne sustrage comunicării nonverbale, specifice regnului animal.

 

2018-04-27 12:00:54