Lipsiţi de orice consemnare menită a-i încadra în temporalităţile altora, strămoşii românilor au aparţinut lumii fireşti formate pe traiectul unui proces angajat la nivelul rural al geografiilor etnice – preponderent dependente şi neincluse formelor şi proceselor cultural-educative determinant amprentate şi marcate pe caracteristicile civilizaţiei greco-elene, care s-au imprimat elitelor, indiferent de sorgintea acestora. Acest proces deosebit de sensibil ce a angajat şi separat lumea balcanică în substanţieri diferite în raport de stările preexistente înainte de introducerea administraţiei romane, cu întregul ei cortegiu de mutaţii rezultate din procesele simbiotice antrenate mai ales prin colonizări de noi populaţii şi oficializarea limbii latine în structurile administrative, au generat un uriaş proces dezvoltat pe varii paliere de configurare etnico-culturală generatoare de specificităţi comune întregului Imperiu, inclusiv geografiilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Se poate spune că, în secolele II-IV e.n., Imperiul a realizat, pe fondul asumării populaţiei provinciilor la statutul de „cetăţeni romani” – civis Romanus –, un proiect al unei lumi pe cale de a se uniformiza şi sub aspect lingvistic, limba legiunilor şi cea a administraţiei reprezentând criterii avantajoase în planul accesului mai facil la ierarhii administrative şi promovarea intereselor economice şi comerciale.

Procesul de uniformizare prin acordarea statutului de cetăţeni cu drepturi egale acelora deţinute de italici şi mai ales de romani părea a primi o lovitură dezintegratoare odată cu extinderea incredibilă a creştinismului care, prin vehiculele de promovare lingvistică – aramaică şi greacă –, au produs, la nivelul claselor inferioare ale populaţiei, alte două traiecte identitare care, împreună cu cel cultural elenistic, îşi vor pune amprenta asupra caracteristicilor părţii „Orientale” a Imperiului, marcând o ruptură ce se va evidenţia cu pregnanţă în geografia balcanică (va urma).

 

2017-12-08 13:00:38