În întreaga perioadă a antichităţii şi până la începutul perioadei moderne, caracterizată prin apariţia şi perfecţionarea armelor de foc, omenirea a cunoscut două modele de evoluţie concomitente, cu influenţări şi intercondiţionări notabile.

Este vorba de geografii ale dezvoltării producţiei şi geografii ale subzistenţei „culesului”.

Primele stau la baza evoluţiei istorice a umanităţii prin exprimări materiale şi culturale, reuşind să marcheze traseele de creştere ale civilizaţiilor, iar secundele au reprezentat o continuă presiune militară, clientelară, imposibil de ordonat sau controlat la nivelul tehnologiilor de sistem, posibile de-a lungul mileniilor, timpul şi spaţiul fiind mereu în favoarea migratorilor.

Mai mult chiar, sistemul lor de existenţă şi subzistenţă, în continuă mişcare, bazat pe capacitatea de a se impune pe spaţii largi şi a controla resursele, le impunea o continuă pregătire şi instruire militară, principala îndeletnicire a bărbaţilor fiind războiul.

Astfel, pe parcursul secolelor şi mileniilor, vom asista la o confruntare între geografiile de dezvoltare  – sedentarii – şi cele de subzistenţă – migratorii.

Paradoxal, în timp ce nivelul tehnologic nu a permis extensia geografiilor de dezvoltare, geografiile de subdezvoltare au furnizat continuu contingente devastatoare. Pe şi de fond, bunăstarea nu creează numai confortul suficienţei, ci şi ispita, provocarea, tentaţia „dobânzii”, chiar şi cu riscul morţii, oarecum mai de acceptat decât o existenţă ternă, dificilă, de producător. Între civilizaţie şi sălbăticie, forţele celei dintâi îi tentează şi îi provoacă pe purtătorii celei de-a doua, fără a le insufla şi tentaţia proiectului şi programului: jaful şi furtul vor fi întotdeauna mai facile şi de preferat, cu atât mai mult cu cât sabia reprezenta singurul mijloc de recurs.

Un alt aspect ce se impune a fi relevat în abordarea relaţiei dihotomice dintre civilizaţie şi sălbăticie constă în efectele ce pot fi determinate în raport de putere.

Raportându-ne la toţi migratorii cunoscuţi şi imperiile cu care s-au confruntat, nu putem să nu sesizăm că societăţile civilizate, sedentare, lucrative, educate, culturalizate îşi pierd capacitatea de a genera propriile instrumente de purtare a războiului, cetăţenii renunţând pe parcursul generaţiilor la îndeletnicirile războinice, şi preferând să-şi asume o componentă militară clientelară dintre popoarele supuse şi ocupate şi apoi chiar, şi în special, dintre migratorii de la care cumpără pacea.

Trebuie să convenim că geografiile civilizate nu au reuşit să furnizeze căile şi mijloacele necesare pentru a realiza un nivel îndestulător de capabilitate militară, pentru a furniza o apărare îndestulătoare şi eficientă, în timp ce subdezvoltaţii, în condiţiile unei evoluţii limitate a tehnologiilor militare, reuşesc să progreseze în practica războiului, constituind o ameninţare continuă.

Bineînţeles, mă refer la perioadele anterioare perioadei industrializării.

 

2018-05-19 12:00:11