Se pare că, în perceperea proceselor istorice, cele mai dificil de asumat sunt concluziile fireşti, aproape naturale, prin efecte generatoare de noi formule de evoluţie ce se vor impune printre determinante.

Astăzi, nu sunt dificil de sesizat uriaşele mutaţii produse odată cu apariţia şi extinderea creştinismului pe toată întinderea Imperiului Roman, şi doar pe a acestuia, în geografia istorică cuprinsă între secolele I şi X e.n.

Propovăduind, după întoarcerea din India (vezi întreg conceptul lui Buddha), Iubirea şi Iertarea într-o lume definită de cutumele legislative iudaice şi romane – „Legea Talionului” şi „Legea forţei” –, Hristos a angajat cea mai mare provocare din existenţa umanităţii mediteraneene şi occidentale. Şi nu numai.

Pe fondul maximei extensii a imperiului păgân multideist şi cosmopolit, mai ales după distrugerea Templului (71 e.n.) de către armatele lui Titus şi transferul comorilor acestuia la Roma, concomitentă cu săvârşirea celui de-al doilea Holocaust asupra poporului evreu, asistăm la o accelerare a încreştinărilor în rândul păturilor sărace de pe întreaga întindere a imperiului, creştinii iniţiali, de neam ebraic, propovăduind noua religie celorlalte neamuri supuse Romei.

Se poate spune că Balcanii şi părţile orientale ale imperiului cunosc o extensie susţinută a condiţiei de cetăţean, concomitent cu asumarea aceleia de creştin, contradictorie, adversativă politicilor promovate de sistemul statal.

Ne aflăm în perioada de dinainte de Edictul lui Constantin cel Mare şi actele ce au continuat, făcând din creştinism, până la acea dată interzis în Imperiu, o religie receptă şi deschizând drumul la cea mai mare reformă morală.

În cei mai mult de trei sute de ani ce s-au scurs până la Edictul lui Teodosie cel Mare, creştinismul, prin cele două concepte fundamentale ce-l separă de credinţa iudaică – iubire şi iertare –, a dinamitat vechile principii care au stat la baza întregului edificiu Republican şi apoi Imperial.

În primul rând, refuzul violenţei şi promovarea sacrificiului conştient, ajutorarea aproapelui şi iubirea între oameni, cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, negarea oricărei zeităţi de natură terestră au reprezentat criterii şi factori ce-şi vor pune amprenta asupra tuturor componentelor societăţii aflate într-o etapă de maximă extensie a cosmopolitizării elitelor.

Pe un segment determinant, asistăm la o depreciere continuă a valorilor şi spiritului războinic. Ceea ce, în faza republicană, inclusiv imperială, în primul secol al erei noastre – pregătirea şi sarcinile militare –, reprezenta un criteriu fundamental, determinarea condiţiei de cetăţean şi poziţionarea în ierarhia politică şi socială intră într-un proces de decredibilizare, până la respingere şi refuz generalizat. Ceea ce, pentru personaje politice de condiţia lui Cicero, fusese încă de neconceput – reforma lui Marius care oferise dreptul la înrolare populaţiilor italice, se extinde şi la provinciile din afara peninsulei.

Se poate spune că provinciile constituite administrativ, până în perioada lui Traian, când Imperiul a atins maxima sa extensie, se transformă în teritorii de cetăţeni care, cu cât obţin o mai mare pondere în statutul de civitas, devin producători şi platnici ai dărilor către stat, fără a mai fi, la rândul lor, subiecţi ai obligaţiilor militare. (va urma)

 

2018-07-29 12:00:14