Odată cu „civilizarea” provinciilor, promovarea unui sistem de viaţă ce reflecta simbioza celor mai înalte culturi ale timpului, fundamentate pe sinteza greco-romană extinsă până la cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului, au generat, pe fondul unei acţiuni susţinute de încreştinare, un model cu totul nou de cetăţean şi modele de viaţă în afara ofertei militare.

Începând cu secolul I e.n., mai ales, şi concomitent cu extinderile teritoriale, baza de recrutare se mută în provincii, fiecare furnizând oameni în unităţi amplasate la mare distanţă, pentru a se înstrăina de geografiile natale şi a răspunde doar intereselor şi ordinelor Imperiului.

Se producea, astfel, o intensă dislocare a populaţiei active din teritoriile ce se definiseră, până la acea dată, în formule cu însuşiri etnice şi conştiinţă de neam.

Mai ales de la sfârşitul secolului II, pe fondul presiunii migratorilor şi al politicii de relaţionări clientelare cu şi printre triburile migratoare, s-a promovat o politică ce viza atragerea de mercenari dintre barbari, în special germani, războaiele ajungând să fie purtate, cu precădere în secolele III şi IV, cu legiunile provenite din alte geografii de recrutare împreună cu triburi mercenare.

Cei angajaţi mercenari – barbarii – aveau perspectiva unor viitori veterani cu dreptul de a se instala în teritoriu imperial, iar Roma reuşea performanţa de a lupta împotriva barbarilor utilizând alţi barbari.

Se ajunge astfel ca, pe fondul războaielor neproductive – ultimul cu profit maxim fiind acela care a dus la cucerirea Daciei (singura formaţiune statală existentă pe continentul european la acea dată) –, practica exerciţiilor de putere şi dominaţie organizate şi dirijate sub sceptrul lui Marte să se facă, aproape în totalitate, prin mijlocirea barbarilor, a căror îndeletnicire de bază chiar a devenit.

Este un proces extraordinar, generat de ciocnirea dintre două lumi: una organizată pe cele mai înalte criterii specifice epocii – Imperiul –, obligată la o politică totalmente defensivă după ce şi-a lichidat toţi marginalii structuraţi în sistem de putere, şi o lume a triburilor cu ierarhii aleatorii de putere, ce avea la bază forţa de exprimare militară şi oferta unor jafuri fabuloase.

Între cele două lumi, „romanii” proiectează şi dezvoltă un sistem defensiv – limesul – cu menirea, în prima fază, de a întârzia şi opri invaziile repetate ale unor vecini aflaţi în continuă dispută între ei şi gata să se unească şi să acţioneze în comun, pentru jefuirea teritoriilor aflate în Imperiu.

Pe de o parte, obiective clare din afară spre interior, iar de cealaltă, doar expediţii de interceptare şi alungare, cu posibile continuări punitive, lipsite de orice rezultate materiale şi fără alte satisfacţii decât acelea ale unor grupuri de „barbari” captivi, ce însoţeau cortegiile triumfale ale învingătorilor.

Asistăm la trei sute de ani de măcinări interne şi externe, ce problematizează în mod stupefiant credibilitatea unui sistem ce se extindea asupra Peninsulei Iberice, a întregii Galii, cuprinzând Anglia, până la zidul lui Hadrian, cu extensii dincolo de Rin, incluzând viitoarea Austrie şi Pannonia, cu includerea Transilvaniei, a Câmpiei Valahe, până la o linie ce trecea la nord de Iaşi, extinzându-se spre est, cu preluarea oraşelor greceşti de pe teritoriul de nord al Mării Negre, inclusiv Crimeea.

Pe o astfel de geografie uriaşă, se pun bazele unei lumi ce trebuia să dăinuie în noua sinteză culturală elenistico-romană şi autohtonă, cu amprentele de credinţă ale popoarelor incluse. Se construiesc ferme agricole, oraşe ridicate la rangul de civitas, drumuri, ateliere meşteşugăreşti, exploatări miniere, instituţii de cultură, temple şi amenajări sportive, apeducte, băi publice, ce demonstrează atingerea unui nivel de civilizaţie ce consemna concretizarea vârfurilor tehnologice atinse de o societate ce nu numai se revendica, ci şi începea să se considere unitară, din Mesopotamia, preluând bazinul mediteranean cu nordul Africii şi exercitându-se spre nord până la frontiera Scoţiei de astăzi. (va urma)

 

2018-07-30 12:00:52