Refuzul forţei şi violenţei şi promovarea sacrificiului în faţa forţei ca pe o variantă a şansei întru aflarea Mântuirii, a Căii întru eternitate, alegerea Imperiului ceresc în locul celui pământean, atât de depăşit şi tot mai înstrăinat principiilor unei existenţe creştine, au dus la o ruptură între opţiunile populaţiei organizate pe alte temeiuri decât cele practicate de sistem, care este obligat să facă apel la serviciile triburilor barbare pentru a reuşi să facă faţă provocărilor externe şi interne.

Se ajunge astfel la o adevărată politică de selecţionare a triburilor războinice germane, care devin braţul înarmat imperial.

Proiectele şi programele angajate odată cu Edictul lui Constantin cel Mare şi continuate cu intermitenţe pe parcursul secolului IV – până la Teodosie cel Mare – reuşesc să „încreştineze”, rostindu-ne cu un termen forţat, practica războiului, fără a reuşi să oprească procesul de „civilizare” a populaţiei Imperiului, structurile ecleziastice continuând să promoveze şi să negocieze formule de pace bazate pe compromis între taberele angajate în luptă.

O analiză aprofundată a evenimentelor, proceselor şi politicilor dezvoltate în geografia occidentală a Imperiului impune concluzia că spiritul şi sistemul războinic roman vor fi – pe fondul extensiei creştinismului şi ca urmare a acesteia – total destructurate şi anihilate. Totodată, transferat ca principala condiţie de a fi şi de a se exprima în jocurile de putere, războiul a fost preluat de triburile germane păgâne, care, după mai mult de patru secole de abordări clientelare şi de susţinere a politicilor romane, vor sfârşi prin a se considera îndreptăţite să-şi asume misiunea de protejare a populaţiei şi Imperiului.

Barbarii războinici preiau ştafeta ce va duce – prin încreştinare – la Imperiul lui Carol cel Mare şi edificarea lumii feudale. Pe un program complex şi deosebit de contradictoriu, ca urmare a marilor provocări islamice şi turanice, Occidentul se redefineşte într-o altă abordare de sistem, în care moştenirea imperială este transmisă prin sistemul ecleziastic creştin incipient – odată cu mirul sfânt, întocmitorii sistemelor imperiale şi regale obţinând dreptul divin asupra teritoriului.

De la Senat deliberativ şi decident şi Republică, cu structurile sale executive, la Imperiu absolut, cu împărat zeificat, la Episcopul Romei, reprezentantul graţiei divine şi reprezentant al voinţei lui Dumnezeu în materie de încoronare a alesului imperial, se intra, începând cu Crăciunul anului 800, într-o lume a confruntărilor pentru coroana Imperiului universal, o moştenire ce se va disputa în temeiul moştenirilor sangvinare, până la încoronarea Teribilului Corsican, decis să tranşeze, în numele argumentului suprem al forţei, temeiul moştenirii imperiale în reformulare de drept.

Într-o altă percepere, aceea a anilor care s-au scurs până la Napoleon şi nu numai, reconstituirea Imperiului universal roman pe bazele şi cu moştenirile sale geografice s-a reflectat în fiecare din proiectele şi programele imperiale întru universalitate, chiar şi în acelea cu localizări marginale sau cu viziuni contrare lumii revendicate.

Abia începând cu primăvara popoarelor 1848/1849 şi cu lansarea concomitentă a „Stafiei” ce va bântui, din ce în ce mai profund, Europa, vor fi angajate tronsoanele majore de evoluţie ale umanităţii, pe programul de mondializare-globalizare – factorul militar, deşi tot mai consistent, servind doar în panoplia instrumentelor de susţinere ce trebuiau să tranşeze disputa ideologico-doctrinară ce se va angaja între internaţionalismul proletar şi supremaţia de capital.

 

2018-08-07 13:00:24