Se rosteşte, adeseori – cred eu cu dreptate, văzând şi la ce opţiuni ne „dedăm” astăzi –, că românii au preferat jugul de lemn al dominaţiei otomane, celui de fier al stăpânirii austriece.

Evoluţia comportamentului românesc, de-a lungul a cel puţin trei secole – importante, chiar decisive pentru caracteristicile şi mentalităţile ce ne vor marca limitele procesului de modernizare –, nu poate fi explicată, pe de-a-ntregul, fără a lua în consideraţie eterna problematică religioasă.

Astfel, deşi ar părea paradoxal, nu este puţin dacă reuşim să constatăm că românii, creştini ortodocşi, au fost obligaţi să constate – ca urmare a practicilor politice vieneze de catolicizare forţată – că otomanii erau preferabili, în pofida păcatelor lor, prin neamestecul în viaţa religioasă.

Este evident – în acelaşi timp – că românii preferau ortodoxismul unui catolicism promotor şi purtător de sistem şi rigoare, într-o lume în care nu ţi se recunoaşte locul sub soare.

Încercând o concluzie – cu riscul „implicit” –, îmi place să cred că ne-am apropiat de o sinteză a celor două geografii religioase, care încă ne mai provoacă spiritele, opţiunile, nereuşitele şi deznădejdile: perioada limbii de lemn, susţinută prin legi de fier.

A fost, se pare, maximul de sinteză – mă refer la cea materială – cu valenţe constructive pe care românii au reuşit-o, într-o istorie ce încă mai doare şi încă ne mai ţine iarna la răcoare, iar vara la arşiţă arzătoare.

 

2018-05-21 12:00:4717