Nu putem să nu observăm că, după căderea Constantinopolului, sub asaltul trupelor lui Mehmet al II-lea, dar mai ales după lichidarea ultimelor prezenţe „latine” la Marea Neagră şi în Mediterana estică şi centrală, geografia politică românească devine prizoniera blocajului impus de controlul otoman, integralizat odată cu prăbuşirea Regatului Ungar şi transformarea Budei în paşalâc.

Cu aceste evenimente se va pune capăt şi tronsonului relaţional maritim, care ne-a marcat mai mult decât ne place să acceptăm relaţiile şi mai ales influenţele de care am beneficiat în sintezele culturale ale Evului Mediu, mai ales.

Descoperirea Americii şi translatarea intereselor economice ale Occidentului spre şi dincolo de Atlantic aveau să scoată spaţialitatea balcanică din logica intereselor majore, Ţările Române fiind pe parcursul a aproape cinci secole decuplate de la ruta maritimă a dezvoltării.

Într-o altă perspectivă, aceea a evoluţiei marilor curente de dezvoltare, vom asista, după pacea de la Westfalia (1648), la o creştere a dinamicii relaţionare pe tronsonul nordic maritim, Marea Baltică concentrând una dintre cele mai dinamice direcţii de confruntare pentru instituire a unui raport de putere mereu contestat, pe direcţia Vest-Est şi invers, până inclusiv în perioada Războiului Rece.

 

2018-03-24 11:00:51