Helmuth Kohl şi Bernd Schmidbauer 

În cazul care mi-a fost prezentat cu o prudenţă evidentă, căutându-se să mi se explice de unde venea puternica reţinere şi neîncredere nu numai manifestă, ci şi frustă a personajului decizional în materie de abordare a relaţiilor cu România, pe atunci cancelarul Kohl[2]. Chiar în biroul marelui om, în stânga uşii, la înălţimea privirii, era expusă, înrămată, o scrisoare a „Zimbrului Carpaţilor”, prin care i se solicita cancelarului german să comunice numele şi adresele câtorva mii de mineri germani aflaţi în grevă şi –mai mult ca sigur – în situaţii materiale dificile chiar în ajunul Sărbătorilor de Iarnă.

Liderul român se arăta preocupat de condiţia materială a minerilor grevişti şi se declara dispus să le ofere ajutoare, implicit statului german, pentru sprijinirea familiilor greviştilor.

Făcând o simplă comparaţie între condiţiile de existenţă ale unor mineri, chiar şi grevişti, în Germania, şi penuria de alimente atât de evidentă în România, în pofida raţionalizărilor şi cartelărilor hotărâte, nu puteai să nu simţi, în postura de Cancelar al celei – deja – devenite cea mai bogată ţară europeană, că autorul scrisorii găsise prilej de băşcălie şi era decis să „ţi-o tragă” cum se mai spune prin culoarele vulgare ale politicii. De oriunde s-ar procesa acestea. Oricât de calm şi de ponderat ai fi fost, nu ai fi putut să nu rămâi surprins în faţa unui asemenea gest mitocănesc, demn de panoplia unor jocuri din epoca rudimentară a începuturilor Războiului Rece. (va urma)

[2]   Foarte dură, întâmplarea în niciun caz nu putea fi determinantă pentru o personalitate politică, de cariera şi statura cancelarului Helmuth Kohl. Referirea de faţă merită a fi cunoscută nu doar pentru penibilul situaţiei, ci şi pentru evidenţierea costurilor unor gesturi grosiere, suburbane în materie de relaţii internaţionale.

 

2018-05-14 12:00:53