Helmuth Kohl şi Bernd Schmidbauer 

Şi ar fi fost îndeajuns şi atâta pentru a provoca reacţii pe potrivă dacă întreaga mitocănie nu ar fi fost făcută pe gustul mahalalei de alcov, hotărâtă să-l distreze pe „tovarăşul”, ambasadorul român de la Bonn primind însărcinarea de a preda personal cancelarului Kohl mesajul Geniului Carpaţilor, cu specificaţia că aştepta răspuns. Nu se admitea nicio altă abordare şi se insista asupra faptului că trebuia să predea mesajul personal şi să nu părăsească clădirea Cancelariei până când nu i se înmâna răspunsul.

Conştient de paranoia actului ce urma să fie comis, ambasadorul – nu cred că este important numele, oricare ar fi fost în locul său s-ar fi comportat la fel – s-a anunţat la Cancelarie, fiind programat în aceeaşi zi. Prezentându-se şefului de cabinet, acesta l-a rugat să lase documentul pentru a fi prezentat. De la momentul respectiv s-a intrat în poziţia „patului” etern (nu chiar, desigur), diplomatul român refuzând să lase documentul şi să părăsească anticamera cancelarului, insistând că nu putea să plece fără să-l predea personal, aşa cum primise cele mai stricte precizări.

Astfel, în pofida tuturor insistenţelor gazdelor, cu un tupeu demn de condiţia discreţionarului de la Bucureşti, omul nostru l-a ţinut sechestrat în biroul său, până la terminarea programului, pe acela care avea să intre în istorie drept cancelarul reunificării. Nu mi-a fost greu să înţeleg cât de complex şi divers putea să se arate a fi demersul promovat. Chiar şi dacă nu ar fi trebuit decât să iau în consideraţie „empatia” care se crease între conducătorul de la Bonn şi cel de la Bucureşti în perioada imediat premergătoare evenimentelor ce aveau să tranşeze pentru mulţi ani şansele ţărilor din spatele încă existentei Cortine de Fier. (va urma)

 

2018-05-15 12:00:48