Angajat în toate confruntările desfăşurate în abordarea balanţei strategice europene, cel mai puternic competitor economic, uman şi militar al timpului, Franţa, a căutat să-şi impună şi menţină controlul pe continent, pierzând marea şansă a ecumenizării geografice a teritoriilor de peste mări. Chiar şi în cazul eforturilor minore, a ajuns să piardă avantaje cu potenţial uriaş, prin aranjamente şi opţiuni incredibil de păguboase.

A doua parte a secolului XIX, pe fondul angajării procesului de dezvoltare clasică a capitalismului, alte două ţări, Prusia şi Italia, reuşesc constituirea statelor naţionale şi – pe fondul unui potenţial industrial deosebit de activ – se angajează în cursa de reîmpărţire în proiect imperialist a unor geografii încă netranşate pe harta Africii.

Nu mai puţin incitantă ar fi o discuţie referitoare la condiţia şi evoluţia naţionalismelor din cadrul fostului Imperiu Ţarist şi al trecutei Uniuni Sovietice.

A discuta, astăzi, despre „naţionalisme” ca variante retrograde de dezvoltare nu este numai nedrept, ci reprezintă chiar o continuare a agresivităţii continuatorilor susţinătorilor şi promotorilor tuturor formelor de imperialism, bazate pe supunerea unor popoare şi naţiuni aflate la un nivel inferior de dezvoltare.

 

2018-06-01 12:00:58