Oamenii nu pot să-şi dorească decât ceea ce decidem „noi” că trebuie să aibă. Altfel, rătăcesc printre himerele şi fantasmele unei existenţe ce se situează în afara contextualităţilor geostrategice, politice, economice şi militare.

Pentru un stat precum România, aflat întotdeauna, de la constituirea voievodatelor, sub incidenţa a trei direcţii de presiune politico-militară, a considera că omenirea a atins faza în care cele trei proiecte fundamentale de construire a lumii moderne au ajuns la faza de accesare pacifistă comună, în geografia Bazinului Carpatic, înseamnă nu doar a gândi într-o perspectivă a speranţei, ci şi în a opera cu mijloacele din logica realităţilor timpului.

Categoric, echilibrul autodistrugerii termonucleare realizat pe parcursul Războiului Rece îşi pune amprenta asupra factorilor şi căilor întru globalizare, dar a nu gândi în perspectiva jocurilor majore de interese – sustrase pentru prima oară dinamicii confruntărilor autodistructive şi supuse compensaţiilor marginale pe seama subiecţilor statali intraţi în autodisoluţia geografiilor economice şi financiare pe principiul polarizărilor active şi benefice – înseamnă a continua rătăcirile unor proiecte ce se vor autosufoca prin pierderea substanţelor active. (va urma)

 

2018-02-04 11:00:28