Întregul „joc” dedicat stabilirii unui nou statut Transilvaniei şi Banatului, într-o formaţiune teritorial-statală autonomă, ca punte de legătură între o Românie extracarpatică conexată noilor coagulări din spaţiul Uniunii Sovietice şi o Ungarie panonică occidentalizată, a avut nu numai acceptul unor foruri decidente de la Moscova, ci şi susţinerea unor cercuri influente occidentale, inclusiv din SUA. Desigur, cele mai influenţabile, în această abordare a „cazului” românesc, au fost guvernele şi opinia publică unde „lobby”-ul maghiar a fost deosebit de activ, beneficiind de extraordinara simpatie şi susţinere dobândite după consumarea evenimentelor tragice din toamna anului 1956 şi statutul extraordinar ce le-a fost conferit în ţările NATO şi nu numai. Astfel, membrii marcanţi ai diasporei maghiare occidentale au depăşit relativ repede – şi datorită politicii înţelepte a factorilor comunişti de la Budapesta – perioada de confruntare cu „Ungaria comunistă”, dedicându-şi eforturile în direcţia susţinerii intereselor naţiunii ungare, dincolo de şi peste diferenţele ideologice. În tot acest timp, Bucureştiul se adâncea într-o politică de promovare a imaginii şi intereselor României, prin evidenţierea actelor şi faptelor secretarului general al Partidului Comunist, „chezăşia” drumului de neclintit spre viitorul de aur al omenirii, apărătorul şi garantul independenţei şi suveranităţii ţării. Se confecţionase şi se difuzase un scenariu monstruos şi pervers, interesele ţării fiind pe de-a-ntregul subsumate imaginii cuplului conducător şi, în mod firesc, tot mai sensibil afectate de agravarea retardărilor acesteia, generând astfel o discreditare şi o blocare, chiar o adversitate, în rândurile românilor din străinătate. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei mulţi, trăim compensaţiile unei separări avantajoase, pe principiul devenit argument al liniştii de conştiinţe, în proporţie de masă: dacă lui i se datorează toate reuşitele şi victoriile, succesele şi izbânzile, atunci şi inversele acestora îi aparţineau tot lui, noi având privilegiul de a ne disipa prin condiţia „minunatei şi eroicei clase muncitoare”.

Concomitent, între guvernul de la Budapesta şi diaspora maghiară s-au format relaţii ce au permis dezvoltarea unui program revizionist, sub cunoscuta lozincă „Nem, nem, soha!”. Asistam, astfel, pe parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, de la an la an mai susţinut şi mai larg exprimat la nivelul opiniei publice internaţionale, al cercurilor ştiinţifice, inclusiv al celor politice, la concretizarea unui program difuzat prin cele mai diverse mijloace şi instrumente media, ce ne va fi inculcat, în mare parte, drept programul iniţial al „revoluţiei române” din decembrie 1989.

 

2018-06-28 12:00:04