Cu toţii – s-ar părea –, mă refer la noi, la români, suntem preocupaţi până la sufocare de nevoia de a ni se

asigura dreptul la viaţă privată, fără posibilitatea de intru- ziune a oficialităţilor.

Cu toţii, în proporţie de masă, invocăm practicile instituţiilor represive comuniste.

Te apucă, pur şi simplu, disperarea.

Înainte de decembrie 1989, capacitatea tehnică de ascultare aflată la dispoziţia organelor represive nu depăşea 3 000 de instalaţii tehnice. Este de prisos să te întrebi pe cine vizau astfel de amenajări operative. Şi totuşi… şi acum, la aproape treizeci de ani de la zilele de început ale celei mai mari operaţii de intoxicare procesate asupra unui popor, continuăm să credem că am rămas victimele  propriilor  noastre  mizerii  comportamentale, bazată pe principiul funcţionalizării perfecte a tandemului ochiul şi timpanul.

Şi – indiferent cât de penibilă ne poate apărea această concluzie – va trebui să convenim că nu facem decât să fim de acord cu ceea ce gândesc şi ceilalţi despre noi, românii.

 

2018-07-11 13:00:04