Paradoxul existenţei şi condiţiei istorice a românilor constă în faptul că, şi acum, în lumea tuturor democraţiilor invocate şi reclamate, continuăm să fim acuzaţi şi denigraţi în temeiul faptului că – comparativ cu maghiarii şi germanii din Transilvania – nu am reuşit să generăm însemnele unei civilizaţii comparabile.
Pe de o parte, o lume ortodoxă eminamente folclorică-rurală, de cealaltă parte, o lume ce se recomanda ca o extensie a civilizaţiei medievale occidentale pe traiectele religioase, arhitectonice şi culturale caracteristice.
O diferenţiere evidentă – în ceea ce îi priveşte pe români – în particularizări evidenţiabile ale derizoriului şi subdezvoltării, iar de cealaltă parte, o realitate înscrisă în piatra bisericilor, catedralelor şi arhitecturii urbane, cu un nivel de viaţă asimilabil geografiei culturale occidentale.
Resuscitând asemenea realităţi istorice, menite a convinge – privitor la incapacitatea istorică dovedită a românilor de a genera sau asimila cultură –, nimeni nu găseşte de cuviinţă a se referi şi la condiţia de „toleraţi”, de servanţi, în proporţie de 90%, a românilor, fără dreptul de a-şi ridica biserici sau case de piatră, de a se aşeza în oraşe pe care cele trei naţiuni feudale conducătoare ale Transilvaniei – ungurii, saşii şi secuii – le-au impus prin forţă românilor, pe parcursul a aproape 500 de ani.
De o parte, o moştenire a unor stăpâni protejaţi şi avantajaţi, pe de altă parte, o întârziere în dezvoltare impusă în afara oricăror principii valabile astăzi. Să fie doar atâta?

 

2018-06-23 12:00:23