Atât timp cât, în planul propagandei de masă, filmele neorealiste – dedicate mizeriei de după război şi dificultăţilor în materie de relansare economică – franceze, spaniole, engleze şi mai ales italiene furnizau imagini îndestulătoare sprijinirii propagandei dedicate demascării caracterului inuman, opresiv şi exploatator al societăţii construite pe criterii capitaliste, actorii italieni, francezi, britanici şi spanioli spărgeau box-office-urile cinematografice în ţările ce profesau lupta de clasă, furnizând unui larg, aş spune imens auditoriu, argumente irefutabile în materie de ce reprezentau „realităţile” lumii capitaliste.

Să nu mai vorbim despre libertăţile lor şi democraţiile noastre, jurnalele de ştiri de la cinematografe conţineau continue referiri privitoare la marile manifestaţii – uriaşele demonstraţii – organizate de socialiştii şi comuniştii italieni, francezi ori britanici în anii ’60 atingând apogeul. Europa occidentală părea a se afla la un pas de groapa istoriei pe cale să le fie oferită de victoriile socialismului triumfător, proiectat în chiar parcursul implacabil al Istoriei.

Mă urmăresc – şi astăzi – imaginile tragice din panoplia filmografică americană, dedicată Marii Crize Economice din anii 1929-1933, inclusiv în profilul destinelor familiilor de fermieri, victime ale capitalismului financiar intrat în faza comasării fermelor mici şi mijlocii. Se intrase în faza organizării agriculturii, pe temeiurile marii producţii industrial-agrare, decise să smulgă cele mai elementare drepturi şi să lichideze orice tentaţie a proletariatului de a-şi câştiga o soartă mai bună. (Aşa se spunea în toate cursurile de socialism ştiinţific aplicat.) (va urma)

 

2018-05-08 12:00:43