Cea mai dezastruoasă opţiune a anilor ’70-’80 – o rătăcire tragică pe linia utilizării resurselor – au fost politicile de înarmare promovate şi angajate de statele naţionale emergente pe considerentele raporturilor de forţe caracteristice celui de-al Doilea Război Mondial.

Iranul, Irakul, Egiptul sau China şi India s-au angajat într-o cursă menită a le asigura un potenţial militar capabil să-şi impună interesele în geografiile imediate, atât de frământate în planul evoluţiei supremaţiilor locale sau colonizate.

Reuşind să se smulgă sistemului coloniilor şi controlului marilor puteri pe parcursul anilor ’60, ca urmare a revoluţiilor tribal-naţionale susţinute de Uniunea Sovietică şi de alte ţări ale Tratatului de la Varşovia, aflate în programul de extensie a propriului sistem şi care – chiar dacă înţelegeau marile dificultăţi –, au promovat o politică ce viza cel puţin slăbirea şi limitarea surselor şi resurselor sistemului capitalist, iniţial – până după cel de-al Doilea Război Mondial –, discreţionar în materie de control asupra geografiilor marginale, încă neangajate în programul revoluţiei industriale. (va urma)

 

2018-05-10 12:00:48