N-am să ştiu niciodată câţi dintre fericiţii eliberaţi de tirania dictaturii lui Ceauşescu – convinşi că România avea o şansă doar distrugându-se sistemul proprietăţii de stat şi colective – au fost în stare să sesizeze ce însemna, în fapt, reconstituirea proprietăţii individuale şi comune private.

Oricum, dacă ceva este evident, atunci cel mai clar ne rămâne faptul că tot ceea ce s-a construit prin efortul generalizat al tuturor cetăţenilor ţării, printr-o politică a dictaturii de dezvoltare prin cele mai abominabile teoretizări revoluţionare, pe parcursul a 40 de ani de societate comunistă, abia ajung pentru acoperirea restituirilor către foştii proprietari şi urmaşii lor „deposedaţi”, „confiscaţi” sau „naţionalizaţi”, în iureşul revoluţiei proletare.

Ceva ce păruse, cu doar 45 de ani mai înainte, a corespunde şi a răspunde nevoii stringente de transpunere în viaţă a celor mai înalte idealuri şi principii ale umanităţii, hotărâte să înlăture exploatarea omului de către om, sucomba într-un proiect al libertăţii individului căruia i se reconstituia dreptul neîngrădit şi garantat la proprietate. (va urma)

 

2018-03-07 11:00:37