Astfel, România va deveni membru al ONU abia în anul 1955 – Polonia (1945), Cehoslovacia (1945), Bulgaria (1955), Ungaria (1955) –, iar în ceea ce priveşte tratamentul de care s-a bucurat în cadrul Tratatului de la Varşovia, abordările au cunoscut un tratament inegal, Bucureştiul fiind obligat la concesii suplimentare pentru un statut ce celorlalţi li s-a acordat de drept.

Vorbind şi amintindu-ne de „frăţia de nezdruncinat” dintre statele Tratatului de la Varşovia, în frunte cu „măreaţa Uniunea Sovietică”, ne facem că uităm că România a fost încă de la începuturile „lagărului socialist” un „paria” al sistemului internaţional nou creat, iar şansele celor aflaţi la putere nu pot fi sub nicio formă comparate cu acelea ale aliaţilor ei întru „Tratat” şi „CAER”.

Nu aş fi făcut această referire şi precizare dacă datele privind situaţia României s-ar fi schimbat până în decembrie 1989 şi în cei aproape 30 de ani de după, izolarea Bucureştiului fiind nu numai evidentă, ci şi manifestă, „aliaţii” menţinându-se într-o atitudinea comună de izolare şi măcinare prin varii acţiuni ce vizau discreditarea şi destructurarea, până la disoluţie, a statului român.

 

2018-03-10 11:00:39