Schimbările din Europa de Est s-au făcut prin forţarea sistemelor de putere comuniste şi în cadrul acestora. Dacă se vorbeşte despre şi se acceptă ideea revoluţiilor din Est, atunci ar fi penibil să abordăm conotaţiile unei terminologii refuzate schimbărilor petrecute în România. La „ceilalţi”, au fost păstrate, preluate şi angajate toate structurile de autoritate din sistemul preexistent.

În România, primele măsuri revoluţionare s-au concretizat prin distrugerea şi dizolvarea structurilor de autoritate.

Mai mult chiar, aproape pe modelul Marii Revoluţii Socialiste din octombrie, s-a trecut la instituirea unor organe locale şi regionale ale puterii revoluţionare, singura argumentaţie în asumarea puterii referindu-se la atitudinea de rezistenţă sau noncooperarea cu vechile organe de putere comuniste.

Cum astfel de personalităţi, în pofida declaraţiilor făcute, se probau a fi în număr foarte mic, iar după contabilizarea rezistenţelor din cadrul partidului, aproape în număr nesemnificativ, vocile străzii au fost capacitate de cele ale „revoltaţilor” angajaţi în protestele de stradă ce au constituit fondul sonor-eroic al revoluţiei. Astfel, s-a ajuns la o fabuloasă răsturnare a politicii de cadre a CC al PCR, nonlideri autentificându-şi dreptul de a face parte din structurile noii puteri prin vocile demonstranţilor, în cel mai autentic spirit revoluţionar asistat şi difuzat prin mass-media internă şi internaţională, în proiecţie de model al lumii ce poate şi trebuie să vină. Indiferent de consecinţe, eliberarea şi libertatea indivizilor fiind asumată drept factor major al noii societăţi democrate.

 

2018-04-21 12:00:11