Sunt convins astăzi că românii au atins cea mai înaltă expresie, în retorica spaţiului existenţei lor istorice, în secolele XIV-XVI.

Valahii timpului au reuşit, chiar în perioada decăderii şi prăbuşirii Bizanţului, să se impună nu numai consemnărilor, ci şi geografiilor geostrategice, religioase şi culturale, definindu-şi spaţialitatea în temporalitatea vremurilor ce au urmat.

Părtaşi ai fenomenelor Renaşterii, chiar dacă şi numai în forme culturale marginale, limitate de forţe economico-financiare – şi acestea, la rândul lor, supuse presiunilor şi controlului unor vecinătăţi adversative major –, strămoşii noştri au trasat în acele veacuri, mai ales, centura ecle­ziastică militară şi urbană a Carpaţilor.

A fost, ne este şi ne va fi momentul de zidire a celei de-a doua matrice identitare, după cea daco-romană, care va furniza temeiul emergenţei culturale ce va face posibilă – dincolo şi peste toate rătăcirile ce ne-au încercat – reuşita evoluţiilor lingvistice şi etnice, expresii directe ale Reformei într-un spaţiu major ortodox.

Deşi s-a configurat la rândul ei marginal, sau poate tocmai de aceea, a reuşit să imprime caracteristici specifice Renaşterii, asigurându-şi formule identitare ce vor garanta resurecţiile naţionale de mai târziu, în pofida colapsurilor programate de alţii.

 

2018-02-11 11:00:03