În condiţiile în care eroii timpului, inclusiv regii şi împăraţii, îşi câştigau sau confirmau poziţiile politice şi sociale pe câmpul de luptă, când legendele şi cântecele trubadurilor promovau modelul războinicului viteaz, curajos şi credincios, nu este prea mult să convenim că Ocidentul a cunoscut o primă perioadă de confederare întru credinţă, cultură şi model de viaţă, pe care sporirea gradului de tehnologizare a armamentului avea să o reflecte în chiar condiţia morală a confruntărilor militare şi, implicit, a practicanţilor acestuia.

Cavalerii devin o castă nobiliară preocupată de promovarea intereselor economice şi sociale – corespondente etapei regatului centralizat. Concomitent, armatele de operaţii se profesionalizează tot mai mult pe coordonata mercenariatului, purtătorii de sabie sau un alt mijloc de ucidere având ca singură argumentare câştigul – indiferent de modul cum se obţinea, jaful, banditismul şi crimele reprezentând însăşi condiţia de a fi a trupelor de mercenari, educaţi pentru a servi doar angajatorului, şi aceluia atâta timp cât îi plătea mai mult decât oferea inamicul.

Spaima, teroarea şi neîndurarea erau factorii psihologici meniţi să asigure succesul într-o lume intrată într-o exacerbare a crizei morale a bisericii, până la acea dată – sfârşitul secolului al XV-lea – arbitrul şi judecătorul tuturor actelor şi faptelor în numele condiţiei de reprezentant al Sfântului Petru pe pământ, deci inclusiv în condiţia confruntărilor dintre suveranii purtători de mir.

Lumea creştină şi casta aristocratică a războinicilor.

Trubadurii şi turnirurile cavalereşti.

Simbolistica forţei, curajului, îndemânării, vitejiei se transfera din arena gladiatorilor într-o formulă a onoarei – model individual suprem, dedicat şi închinat suzeranului şi iubirii.

În aceste condiţii, câmpul de luptă se transforma în arena de încununare a onoarei, vitejiei şi gloriei, iar confruntările colective sunt făcute în numele şi pentru coroane, suzeranitate şi vasalitate.

Nu se urmărea uciderea, ci capturarea adversarului, obligat la despăgubiri sau jurăminte de supunere, războiul fiind chiar un prilej de socializare în numele voinţei Domnului.

Precum erau practicile militare, la fel se petreceau lucrurile şi în materie de înţelegeri şi pace.

Se poate spune – exceptând momentele de confruntare religioasă, şi chiar şi acelea, dacă ne referim la aspecte ale unor confruntări din cadrul cruciadelor – că pe parcursul a aproape 500 de ani, până la Reformă şi, implicit, războiul, ca expresie a condiţiei întocmirilor statale, reprezenta şi concretiza – conform lui Machiavelli – chiar logica şi raţiunea de a fi, expresia cultural-sportivă a nobilimii de sânge. (va urma)

Cea mai mare lovitură dată, pe fondul tranşării luptei pentru supremaţie între papă şi împărat, a constat în deschiderea cruciadelor pentru eliberarea Mormântului Sfânt.

Roma îşi asuma în faţa unui Bizanţ schismatic misiunea majoră a creştinătăţii, angajând un proiect ce avea menirea de a continua politica de încreştinare a păgânilor, ţel suprem pe cale de a-şi afla corolarul.

Într-o Europă a tuturor legendelor, revendicărilor şi aventurilor în numele şi la voinţa divină, estul fost bizantin cunoştea experienţa unei desfăşurări de forţe şi a unor mentalităţi şi concepte care îi vor bulversa profund temeiurile atât politice şi religioase, cât şi argumentaţia şi temeiurile existenţei.

În tot acest interval de timp, geografia viitoarei statalităţi româneşti purta amprenta temeiurilor bulgare, ungare şi pecenego-cumane.

Ar fi penibil să continuăm fără a ne lămuri.

Anul 1000. Estul spre Vest şi Vestul spre Est, dinamica unei geografii etnolingvistice şi religioase angajate în trasarea limitelor de opţiune naturală, supraargumentată prin dobândirea însemnelor divine. Papa reuşeşte  dinamitarea  supremaţiei  Imperiului german, moştenitorul Imperiului roman, prin extinderea mirului celest şi asupra unor monarhii ce s-au impus cu sabia asupra unor teritorii pe care s-au stabilizat.

Astfel, împăraţii germani sunt obligaţi să constate, după zdrobitoarea înfrângere pe care le-au administrat-o triburilor maghiare (Otto I cel Mare, la Lechfeld), că, doar după 45 de ani, se aflau în faţa unui regat apostolic – Ungaria regelui Ştefan, ce urma să fie sanctificat.

La fel s-au petrecut lucrurile cu statele proclamate în Slovacia, Bohemia şi Moravia sau Polonia şi Lituania, care au îmbrăţişat creştinismul prin supunerea în faţa Papei, de la care au primit şi recunoaşterea onorabilităţii într-o lume ce se dorea a fi păstorită de reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, nu numai spiritual, ci şi după legile pământului. Confruntările care au avut loc, inclusiv aceea care avea să dea naştere Regatului englez, sub dinastia normandă (după 1066), ca şi dezvoltarea Reconquistei în Peninsula Iberică, vor purta tot stindardul papal. Se configura, astfel, o formulă de putere – mai ales după slăbirea puterii „imperiale”, prin necontenitele războaie ale succesiunii. (va urma)