Categoric, chinezii cunosc arta indestructibilului.
Gândiţi-vă la cei 8 000 de oşteni din teracotă ce reprezintă garda primului împărat unificator al Chinei.
Rămâi stupefiat în faţa rezistenţei şi măreţiei lutului ce urma să transmită măreţia şi grandoarea clipei.
Când am vizitat prima oară acest monument al clipei turnate în perenitatea ţărânii, am rămas uluit de fragilitatea tuturor produselor celei mai înaintate tehnici a timpului – săbii şi platoşe de fier –, care ar fi trebuit să le asigure veşnicia.
Doar poziţiile şi gestica încremenite ale falnicilor purtători îţi mai sugerează prezenţa înspăimântătoarelor arme ce trebuiau să oprească chiar lucrarea timpului.
Locuitorii Cantonului, practicanţii unei arte culinare devastatoare, obişnuiesc a spune că în oraşul lor se mănâncă tot ce merge – în afară de tanc –, tot ce zboară – în afară de avion – şi tot ce pluteşte – în afară de submarin. Nu vă lăsaţi induşi în eroare! Toţi chinezii cunosc diferenţa dintre măcinarea şi rezistenţa cotidianului, supuse erodării timpului.
După ce am văzut soldaţii de teracotă din mormântul primului împărat de la X’ian, sunt convins că şi minunile tehnologice de astăzi se vor disipa în îmbrăţişarea caldă a ţărânii.
Doar facerile Tale sunt eterne, Doamne!

Ce pare aproape de neînţeles, total discreditant pentru conştiinţa unei „elite” universale ce se caută a se prezenta drept responsabilă pentru viitorul umanităţii, pe fondul tamtamului denigrator promovat în spaţialitatea aflată sub responsabilităţi şi control sovietic, inclusiv în aşa-numita geografie a Europei de Est, unde se derula, cu costurile fabuloase cunoscute, experimentul economiei de piaţă, exerciţiul chinez a fost redus la imagistica pieţei Tienanmen, cu impresionantul gest al tânărului hotărât, până la un punct, să oprească tancurile.

Asta, imaginea respectivă, resuscitată împreună cu comentarii care mai de care mai subtil provocatoare, ar fi însemnat totul în materie de a treia cale de dezvoltare, dacă nu ar fi existat şi fabuloasele produse, specifice economiei de piaţă, ce au invadat SUA şi întreaga Europă. Mai exista ceva, mult invocata politică a drepturilor omului, pe care guvernul de la Beijing refuza cu îndărătnicie să şi-o asume.

Am fost în China de mai multe ori. Pot spune că am avut o şansă extraordinară de a asista la evoluţia unei lumi formate din milioane de indivizi care inundau bulevardele centrale ale marilor oraşe pe biciclete, vehicule ce, prin diversitatea utilizărilor, puteau fi acceptate drept prezenţe stelare şi – din când în când – câte un camion sau o fostă Volgă. Până recent, când am rămas aproape mut în faţa milioanelor de automobile care au invadat oraşele şi satele Chinei.

Am fost martorul acelei existenţe cenuşii într-o singură uniformă, care se spăla seara pentru a fi îmbrăcată curată a doua zi, pentru ca să sesizez, odată cu lansarea sloganului „miliardelor de flori înflorite”, explozia de forme, croieli şi culoare care a început să îmbogăţească imaginea curcubeică a tuturor străzilor pline de viaţă.

Am fost martorul construcţiei primei autostrăzi pe 38 km, de la fostul aeroport al oraşului Beijing, acum aflat undeva în interiorul unei aglomerări urbane care este redimensionată la scara a şapte inele de comunicaţie.

Cine şi-ar fi putut imagina oare perspectiva unui program de autostrăzi prin care uriaşul adormit să depăşească lungimea tuturor autostrăzilor Europei Occidentale în nici douăzeci de ani? (sfârşit)

Se pare că, ajungându-se la un astfel de moment, cel al împlinirii speranţelor anterioare, deci la celebra formulă de „împlinire în proiect”, singura cale a relansării, într-o lume otrăvită de miasmele egalizărilor antrenate prin mijloacele vehiculate şi exhibate în atmosfera atât de prielnică a cârciumilor, nu mai putea fi decât teroarea, capabilă să genereze o nouă reoxigenare .

Cum principiile terorii comuniste fuseseră epuizate în chiar parcursul evoluţiei acesteia, iar destabilizările controlate şi incitate care au urmat nu au făcut decât să deschidă calea unor noi energii, lansate în formule şi după criterii ce se dovediseră valabile prin tradiţiile asumate în imagini nu numai depăşite istoric, ci chiar intrate în faza tragică a unor formule ideale astrale, aparţinătoare şi promotoare de sentimentalisme autodistrugătoare, s-a ajuns la angajarea unui nou proces istoric, lipsit de modele de referinţă.

Astfel, s-a ajuns la acea perioadă exploziv-întunecoasă a tuturor libertăţilor individului pe care China, prezervând imaginea lui Mao şi beneficiind de rezultatele terorii revoluţiei culturale, o va transforma în fabulosul experiment al unei superputeri deja prezente la toate dimensiunile de configurare, după doar treizeci de ani de la lansarea reală a celei atât de trâmbiţate „a treia căi” de către Deng.

Fără a da drumul Cutiei pandorei sau Turbincii lui Ivan, Deng şi ai săi au înţeles că deja realizata linişte a băltirii comuniste se confrunta cu  trăirile  individuale ale aproape unui miliard şi jumătate de posibili subiecţi amestecaţi în sucurile devastatoare ale unei retorte ce se proba a fi intrată într-o presiune posibil de a fi controlată doar prin diseminarea la nivelul cel mai de jos al unei perspective în măsură să resusciteze simbolistica înălţimilor atât de frumos sugerate de „cărarea familiei”. Şi, pentru ca perspectiva cărărilor să nu genereze întretăieri contradictorii specifice oricărei angajări pe principiul turmei, s-a apreciat obligatorie, pe baza unei experienţe milenare, nevoia forţei şi controlului „centrale”.

Poate nu ar trebui să se treacă cu vederea semnificaţia alegerii subiecţilor înlocuitori şi propulsatori, programaţi nu la vârf, ci în cea mai rudimentară structură economico-socială.

Noua revoluţie care a dus China la acest nivel de dezvoltare a fost programată şi a început de la o „comună agricolă”, confirmând astfel principiul fundamental al democraţiei – „de jos în sus, de la cei mulţi la cei puţini”.

Şi toate acestea, într-un moment în care încă mai trăia Brejnev, când doar se pregăteau, în culisele zonelor subtile, mediul cultural ce avea să pregătească acomodarea şi alăturarea elitelor prin captarea şi confiscarea celor menţinute în statut de adjuvant ştiinţific corepetitor al premoniţiilor partidului clasei muncitoare.

Incredibilă această experienţă a abordării unui viitor ce părea a fi total compromis în mlaştina unor inabile doctrine, rezultante ale unor speculaţii bazate pe realităţile economico-sociale şi financiare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. (va urma)

Pentru mulţi dintre noi, conceptul de Revoluţie Culturală a rămas încă profund determinat de o perioadă terifiantă din istoria foarte recentă a Chinei.

Atât de puternică este amintirea încât, orbiţi de semnificaţiile ei, nu suntem capabili să sesizăm înţelesurile adevăratei Revoluţii Economice şi Culturale ce se desfăşoară astăzi – zi de zi – în geografia întregii Chine, cu evident impact asupra viitorului omenirii, în ansamblul acesteia.

Am intrat deja în timingul ce marchează repoziţionarea Estului în stabilirea direcţiilor şi timpilor dezvoltării.

Oricum, „America” aparţine Occidentului doar prin prisma celor două borduri ale Atlanticului, din punctul de vedere al Pacificului continuând să se poziţioneze, orice ne-am dori noi, la extremitatea răsăriteană a lumii.

Oare cât vom mai accepta să considerăm meridianul de Greenwich drept decident suprem în materie de Est şi Vest, şi să rămânem, astfel, captivi fostului imperiu imaginat şi teritorializat universal, devenit astăzi proiect imobiliar?

Trecând noul „meridian” al puterii pe la Washington, vom fi obligaţi să constatăm, nu peste mult timp, că Occidentul ne presează dinspre China, Japonia şi – să nu vă miraţi – India.