Cea mai dură senzaţie pe care au trăit-o românii în decembrie 1989 a fost aceea pe care au descoperit-o în ochii celorlalţi – ai străinilor – despre ei.
De atunci ne străduim să facem totul pentru a corespunde pe deplin reflecţiei din ochii celorlalţi.

Poate vom ajunge să ne întrebăm şi să şi aflăm cum a fost „predată puterea”, în decembrie 1989 şi – mai ales – cum şi cine a semnat pentru preluarea componentelor economice şi comerciale, într-un cuvânt, valorile fostului stat socialist.

Puţini mai gândeau că erau şi ale noastre, ele, „valorile”. Respectivii au preferat blestemul de a rămâne pe veci comunişti.

Ceilalţi, mai activi şi cunoscători în materie de „economie de piaţă”, s-au autoproclamat liberi şi democraţi şi au dat drumul la furat.

Şi – după ce s-a formulat înţeleapta exprimare privind nevoia stringentă de tăiere a cozii patrupedului – am înţeles că numai proştii se mai gândesc la soarta ţării.

Schimbările din Europa de Est s-au făcut prin forţarea sistemelor de putere comuniste şi în cadrul acestora. Dacă se vorbeşte despre şi se acceptă ideea revoluţiilor din Est, atunci ar fi penibil să abordăm conotaţiile unei terminologii refuzate schimbărilor petrecute în România. La „ceilalţi”, au fost păstrate, preluate şi angajate toate structurile de autoritate din sistemul preexistent.

În România, primele măsuri revoluţionare s-au concretizat prin distrugerea şi dizolvarea structurilor de autoritate.

Mai mult chiar, aproape pe modelul Marii Revoluţii Socialiste din octombrie, s-a trecut la instituirea unor organe locale şi regionale ale puterii revoluţionare, singura argumentaţie în asumarea puterii referindu-se la atitudinea de rezistenţă sau noncooperarea cu vechile organe de putere comuniste.

Cum astfel de personalităţi, în pofida declaraţiilor făcute, se probau a fi în număr foarte mic, iar după contabilizarea rezistenţelor din cadrul partidului, aproape în număr nesemnificativ, vocile străzii au fost capacitate de cele ale „revoltaţilor” angajaţi în protestele de stradă ce au constituit fondul sonor-eroic al revoluţiei. Astfel, s-a ajuns la o fabuloasă răsturnare a politicii de cadre a CC al PCR, nonlideri autentificându-şi dreptul de a face parte din structurile noii puteri prin vocile demonstranţilor, în cel mai autentic spirit revoluţionar asistat şi difuzat prin mass-media internă şi internaţională, în proiecţie de model al lumii ce poate şi trebuie să vină. Indiferent de consecinţe, eliberarea şi libertatea indivizilor fiind asumată drept factor major al noii societăţi democrate.

La ora 18:00, pe 22 decembrie 1989, odată cu deschiderea focului în Piaţa Palatului, România îşi epuizase şansele de „reformă” prin variante ce ar fi angajat formule din sistem, pe modelul revoluţiilor în care a intrat Estul, fost socialist.
În aceste condiţii, reprezentanţii structurilor de putere ale fostului sistem au intrat în rezistenţa anticomunistă.

Să fi fost vorba de ciocnirea a două sau trei sfere de interes angajate în materializarea înţelegerilor convenite în exterior, cu prilejul unor întâlniri internaţionale?

Să fie vorba de lupta oarbă dintre grupuri de putere interne, fiecare încercând să tranşeze poziţionări avantajoase în noile raporturi internaţionale angajate? Era evidentă preocuparea fiecăruia dintre emanaţii „revoluţiei” de a se autentifica, având în spate susţinerea vreunei puteri străine, mai precis relaţii invocabile pe la ambasadele de la Bucureşti.

Îndeobşte, se vorbeşte despre o intervenţie sovietică, oricum imposibil de exclus în condiţiile de la acea dată sau de la orice altă dată consemnabilă după 23 august 1944.

A considera că Ungaria, vârful de lance al tuturor provocărilor şi atacurilor propagandistice din perioada ce a prefigurat momentul decembrie 1989, nu a avut nicio intervenţie în teritoriul românesc, inclusiv de natură militară-teroristă, ar însemna să continuăm jocul de-a baba oarba. Va trebui să convenim că ceea ce ni s-a evidenţiat – picătură cu picătură – pe parcursul celor 26 de ani ce au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 a fost şi adevărat. Vrei, nu vrei, eşti obligat să constaţi că pastorul László Tőkés n-a considerat scenariul interpretat la Timişoara decât preambulul piesei ce trebuia a fi jucată, zilele Timişoarei, extinse în întreaga Transilvanie, urmând să ofere motivaţia unei intervenţii internaţionale menite a tranşa teritorial eliberarea urmaşilor celor trei naţiuni feudale privilegiate – a maghiarilor, saşilor şi secuilor – de sub dominaţia valahilor comunişti-şovinişti fără Dumnezeu. Era ca şi cum, la 70 de ani de la 1 Decembrie 1918 şi de la semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), Vestul catolic şi reformat urma să-şi recupereze poziţiile înaintate din Bazinul Carpatic, prin reconstituirea Ungariei Milenare. (va urma)

Cea mai mare greşeală a noii puteri de la Bucureşti – mă refer la conducerea avansată de revoluţie – a constat în faptul că nu a înţeles jocul politicilor de control şi influenţă, deja stabilite, continuând o retorică a discursului lui Nicolae Ceauşescu, pe care, inconştienţi, îl asimilau verbiajului occidental, fără să înţeleagă temeiurile fundamentale ale acestuia – recunoaşterea proprietăţii şi libertatea capitalului.

Refuzând să convoace la masa credală a României de dinaintea instaurării regimului de dictatură proletară a tuturor proprietarilor de valori interni şi externi – şi să se alăture astfel politicilor angajate de Cehia, Polonia şi Ungaria –, România va cunoaşte lungul şi devastatorul drum al tranziţiei de la economia socialistă la cea de piaţă prin deşertul sufocant până la asfixierea autosubstitutivă prin blocarea şi interzicerea accesului la capital sau orice altă formă de mediu investiţional.

Încercându-se formule ce se păreau favorabile autohtonilor – mâncătorilor de salam cu soia –, guvernanţii au căzut treptat sub controlul cunoscătorilor şi manipulatorilor autohtoni ce li se vor racorda, voit sau inconştient, deschizând calea celor mai cumplite forme de devalizare a valorilor publice şi de stat. Lipsite de capital şi supuse unui proces de îngustare până la lichidare a tuturor formelor de creditare autohtone – în primul rând bancare, şi acestea garantate de stat –, industriile româneşti, supuse unei concurenţe pe cât de acerbe, pe atât de neloiale, odată cu deschierea pieţei româneşti, au intrat în colapsul nu numai previzibil, ci şi programat.

Mai mult chiar, contând pe faptul că vor reuşi păstrarea simpatiei maselor largi populare, principalii beneficiari ai spiritului şi măsurilor reformei economice, angajate în primii ani ai ultimului deceniu al secolului XX, până la alegerile din noiembrie 1996, nu au înţeles marja largă de manevră oferită celor ce s-au constituit în opoziţia manifestă cu orice preţ. De la an la an, „opoziţia” se va constitui din reprezentanţii tuturor acelora care pretindeau că au ceva de revendicat de la fostul stat comunist, chiar dacă acela fusese deja lichidat. Mai rămâneau valorile, iar lichidarea politicilor de dublu standard trebuia înlăturată cu orice preţ, pe altarul procesului de accesare a circuitului economic capitalist, în temeiul nu numai al proprietăţii inalienabile garantate de stat, ca şi pe programul reconstituirii sistemului de proprietate de dinainte de 6 martie 1945, data instaurării guvernului condus de dr. Petru Groza. (va urma)

Se pare că, până în 1989, singurii care reuşiseră să recupereze în poziţionarea geostrategică şi perceperea internaţională au fost românii.

Amintiţi-vă vizitele lui Ceauşescu şi de olimpiadele de la Moscova şi Los Angeles.

Era prea mult.

Era o ordine în afara, mult în afara celei programate, iar constantele vizite observative ale trimişilor SUA aminteau, prin etnia lor, că fusese, de mult, stabilită o ordine, iar schimbarea acesteia impunea compensaţii logice.

Totul era de neînţeles pentru Bucureştiul, care îşi aflase Solomonul său, hotărât să-şi inaugureze Templul.

Chiar şi în afara lui Dumnezeu.

Se spune, cu temei deplin justificat, că şobolanii sunt primii care părăsesc corabia, atunci când aceasta este pe cale de a se scufunda.

Reamintiţi-vă România, în decembrie 1989. nu mă refer la corabie, ci la şobolani.

Cum s-au mai repezit şobolanii să-şi tranşeze corabia! nici nu mai voiau să o împartă.

Alţii, mai şmecheri, voiau să o preia, scoţându-i pe şobolani din cotloanele cambuzei şi preluându-le cunoaşterile în materie de rezerve şi produse.

Cei mai puţin inteligenţi s-au repezit la catarge şi steaguri de semnalizare, fără să cunoască faptul că azimutul fusese stabilit, iar cârmaciul nu putea decât să urmeze capul compas.

Stupefiat de elucubraţiile unui strălucit pretins reformator, însărcinat cu „trecerea la economia de piaţă”, fiind convins de faptul că sosise momentul de a forţa factorii economici să înoate, deci să se descurce singuri, n-am putut să nu replic: „Domnule, dumneata vrei să-i obligi să înoate, aruncându-i într-un bazin adânc de trei metri, fără apă în el.” „Da!”, mi s-a răspuns cu fermitate. Între timp, vom primi şi bani. Mai întâi trebuie să dovedim că suntem hotărâţi să ne desprindem de comunism. N-am putut să nu-l atenţionez că, atunci când vor veni investiţiile clamate, subiecţii noştri vor fi în majoritate morţi. Răspunsul a fost distrugător: „Acestea sunt regulile economiei de piaţă.”

Respectivul, al doilea în guvern, la acea dată, era decis să se înscrie în galeria marilor reformatori globali, pe segmentul România, fără să-l preocupe în vreun fel soarta românilor. Şi astăzi, profitând de necunoaşterile noastre perene şi de uitările ce ne protejează conştiinţele, respectivul, aflat neîntrerupt în poziţia şi calitatea de a ne reprezenta, o face păzindu-ne de noi înşine.

Pe un alt plan al uriaşelor noastre faceri şi împliniri angajate odată cu decembrie 1989, nu putem să nu ne referim şi gândim la eroul şi simbolul revoluţiei române din decembrie 1989, personajul ce urma să devină cleric de rang înalt. Să-ţi asumi chiar riscul înfruntării directe a criminalei Securităţi pentru declanşarea şi victoria revoluţiei şi apoi să te probezi, cu şi prin toate actele şi faptele, să nu mai vorbim despre rostirile virulente de la tribunele marilor instituţii ale lumii, promovând ciuntirea statului român, în pofida tuturor principiilor şi criteriilor ce stau la baza Uniunii Europene, ar fi fost îndeajuns şi pentru orbii orbilor să înţeleagă interesele şi politicile unor fruntaşi maghiari. Nu şi pentru o aşa-zisă elită naţională, care şi acum, după douăzeci şi trei de ani, în pofida tuturor probelor directe, susţine că evenimentele de la Târgu Mureş nu sunt altceva decât mostre evidente de comportament criminal al Securităţii şi şovinilor români. Discursurile unor nu mai puţin celebri – întru materie de diplomaţie – domni, rostite în chiar parcursul evenimentelor, în condiţiile falsificării totale a realităţilor, reprezintă temeiuri irefutabile în materie de adevăr, pentru toţi analiştii preocupaţi să-şi asigure partea de acces la stipendiile acordate „societăţii civile”.

Chiar şi acum, după ce este demonstrabilă colaborarea în materie de cooperare propagandistică, informativă şi militară, dintre Moscova, Budapesta şi Belgrad, în special, să nu mai vorbim de aranjamentele convenite cu Bonnul, Parisul, Londra şi Washingtonul, în materie de răsturnare a regimului de la Bucureşti. S-a instituit astfel o politică de izolare şi destructurare a statului român, dar continuăm să vorbim şi să combatem nişte închipuite tendinţe şi tentaţii de prelungire a regimului comunist, Bucureştiul apărând drept ultimul bastion al luptei dintre democraţie şi totalitarism, orice pedeapsă, osândă sau canon fiindu-i pe drept aplicate. În continuare.

Ce pare de-a dreptul demenţial rămâne faptul că atmosfera de spionită, de delaţiune şi minciună generatoare de neîncredere şi intoxicare a perceperilor, până la nivelurile specifice dezinformării şi disuadării, a continuat în toată perioada de după 1989, în pofida informaţiilor dobândite odată cu deschiderea unor arhive sau cu publicarea unor mărturii directe privitoare la cauzele, factorii şi condiţionările evenimentelor şi momentelor ce ne-au definit parcursul.

Pe acest proiect, nu este de mirare că „adevărurile” oficinelor de propagandă angajate în anii ce au precedat evenimentele din decembrie 1989 în discreditarea şi compromiterea lui Nicolae Ceauşescu, a anturajului acestuia şi regimului din România, rămân şi astăzi, în mare parte, înscrise în panoplia axiomelor irefutabile. Chiar şi dacă, în marea lor majoritate, toate minciunile şi alegaţiile ce au pregătit şi alimentat actele şi faptele momentelor respective s-au demonstrat a fi total neconforme cu realitatea, abordările publice – ca şi concluziile promovate vizavi de realităţile româneşti – alimentându-se determinant dintr-un halou pe cât de întunecos, pe atât de exploziv, datorat autorităţii supreme a adevărurilor rostite din stradă. Nimeni – şi mai ales participanţii la rostirea judecăţilor absolute asupra culpabilităţilor majore – nu gândeşte că realităţile practicate şi consumate au avut în spatele lor, la comanda firelor menite să anime paiaţe, un întreg conclav al profesioniştilor şi sistemelor informative angrenate în efortul de demantelare a ultimilor susţinători ai programului de dezvoltare în cadre statale suverane şi independente.

Desigur, comunismul a fost un obiectiv direct ce urma să fie complet compromis până la nivelul însuşirii concluziei şi convingerii că proprietatea privată, spre deosebire de cea colectivă, reprezintă sursa şi resursa dezvoltării, chiar şi în condiţiile unei distribuţii şi concentrări ce însemna transferul majorităţii valorilor statului în mâinile purtătorilor externi de capital. În faţa unei politici dirijate şi controlate la nivel mondial, am ajuns să credem că cea mai mare povară – întregul blocaj – venea din incapacitatea „statului” să administreze proprietăţile colective şi nu din concurenţa şi presiunile economice şi financiare externe şi prăbuşirea pieţelor tradiţionale. (va urma)