„Omul liber porunceşte sclavului în alt chip decât soţul nevestei, iar adultul copilului; măcar că părţile sufletului sunt aceleaşi în toate aceste fiinţe, ele există în fiecare altfel: sclavul e lipsit cu totul de chibzuială, femeia o are, dar n-are hotărâre, la copil există amândouă, dar nedezvoltate.” (Aristotel, Politica, I, 13, 1260 a 9)

Dacă acestea erau considerentele Stagiritului privitoare la condiţiile ce argumentau şi garantau democraţia ateniană, nu pot să nu mă întreb în ce constau argumentele şi principiile ce ne guvernează libertăţile astăzi.

Nu trebuie în niciun caz uitat faptul că înainte de a scrie Politica, Aristotel a adunat şi a studiat 158 de constituţii elaborate de statele greceşti şi „barbare”.

Nu vreau să mă pronunţ asupra geografiilor în care hălăduiau barbarii contemporani cu Aristotel. Oricum şi oriunde i-am căuta şi situa, rămânem cu certitudinea că au fost în măsură să elaboreze constituţii.

Mă refer la barbarii de acum 2 350 de ani.

Până în anii ’62-’65 – sfârşit de mileniu II –, când se întrevăd deschiderile unei alte perioade, evidente odată cu importul de automobile, cetăţenii nu puteau nici măcar să-şi imagineze comportamente şi proiecte de dezvoltare individuale, întregul program aplicat societăţii româneşti viza dezvoltarea în proiect comun.
Fericirea ne venea de la a fi împreună, confundând, din motive ideologice, comunitatea cu colectivitatea.
În comunitate, fiecare e liber participant, în colectivitate, cu toţii sunt subordonaţi.
Aici, în diferenţa dintre sensul şi valoarea celor două concepte, comunitate şi colectivitate, s-a purtat confruntarea dintre democraţia occidentală şi democraţia proletară.
Nouă, românilor, departe de a fi practicat principiile comunităţii la niveluri acceptabile, ni s-au aplicat acelea ale colectivităţii, sălbatica tentaţie a libertăţii individuale propulsându-ne în logica naturală a eşecurilor majore.
Este şi asta o explicaţie posibilă.

De la formula unei democraţii bazate pe conceptul internaţionalismului proletar, la democraţia capitalului universal.

Acesta a fost dreptul la alegere pe care l-am cunoscut, un fapt evident de la început.

Pe un alt plan, acela al abordărilor privind calitatea şi nivelul de expresie a poziţionărilor culturale, cu diferenţe evidente în favoarea occidentalilor, nimeni nu s-a arătat pregătit să înţeleagă nici diferenţierile generate de decalajele istorice şi de destinatarii produselor ce răspundeau regulilor frumosului inefabil şi nu numai ci, mai ales, conform gusturilor elitelor, şi acelea dedicate educaţiei şi culturii maselor largi populare.

Nu este de mirare că cei mai activi partizani ai democraţiei occidentale s-au exprimat pe tronsoanele promovării libertăţii de mişcare şi exprimare, şi prea puţin în ceea ce privea diferenţele de abordare a dezvoltării economice sau în materie de condiţie a statului capitalist sau a celui socialist.

Orice analiză, cât de minuţioasă ar fi aceasta – inexistenţa unor astfel de abordări demonstrând pe deplin faptul că este la nivelul evidenţei primare, generalizatoare –, nu ar face decât să demonstreze faptul şi să impună concluzia că, din punctul de vedere al contradicţiei şi confruntării fundamentale a momentului, dintre socialism şi capitalism, cetăţenii români – în proporţie de peste 90%, inclusiv în materie de proprietate (să nu uităm, „nu ne vindeam ţara”) – nici măcar nu luau în considerare problematica unei abordări fundamentale în materie de proprietate (vezi primele ieşiri – Iliescu, Brucan, Bârlădeanu…) (va urma)

Din volumul Al optulea breviar laic, în curs de apariţie

Noi, ca popor, am reuşit să fim concomitenţi, deşi marginali, cu evoluţia Occidentului, până la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea. Începând cu secolul optsprezece, pe măsura sporirii controlului otoman şi a perpetuării formelor de administrare şi proprietate, dar mai ales ca urmare a unei profunde „orientalizări” în mentalităţi a elitelor, prin influenţă şi împământeniri fanariote, am început, odată cu secolul Luminilor, să ratăm racordarea la marile dezbateri şi revoluţii ale timpului în materie de spirit şi cultură.

Cel mai dur se vor simţi întârzierile în materie de educaţie şi efectele needucării în limba română, învăţământul, destinat doar protipendadei, predându-se în limbile greacă, franceză şi germană.

Cu scrierea chirilică şi greacă în administraţiile Moldovei şi Munteniei, ca şi în sistemul bisericesc, cele două Ţări Române se aflau, la începutul secolului XIX, într-o criză identitară corespunzătoare pe deplin situaţiei geopolitice din zonă şi confruntărilor geostrategice, pentru care reprezentau o miză directă, fiind tratate ca moşteniri ale „omului bolnav”.

Într-o stabilitate relativă, după războaiele austro-otomane din prima jumătate a secolului XVIII – să nu uităm anii 1719-1736, când şi Oltenia a intrat sub control austriac, nu fără urme şi astăzi evidenţiabile –, Transilvania şi-a continuat evoluţia în formulele social-economice caracteristice etapei anterioare, românii reprezentând populaţia majoritară, tolerată în statut de iobagi, supuşi în continuare prevederilor codului lui Werboczi.
Şi, aşa, cu aceste condiţionări şi determinări, am intrat în secolul revoluţiilor burghezo-democratice.

Fără burghezie proprie şi cu democraţiile altora.