Robert King – O istorie a Partidului Comunist ­Român, apărută sub auspiciile Institutului Hoover din California.

„Două grupuri importante – scrie King – au fost atrase de comunism în România din motive etnice.

Unul a fost alcătuit din «popoare respinse», deci lipsite de o bază teritorială sau de identitate etnică, clar definite.

Al doilea a fost alcătuit din iredentişti [proveniţi] din statele vecine, nemulţumiţi de includerea lor în România şi de tratamentul ce le era aplicat.

Din prima categorie au făcut parte evreii, din cea de-a doua, maghiarii.”

Ce este extraordinar rămâne faptul că românii pot fi orice, şi mai ales naţionalişti; ceilalţi au dreptul la opţiunile indivizilor şi comunităţilor şi în niciun caz nu acţionează în numele rasei, fiind îndreptăţiţi să-şi apere şi perpetueze privilegiile şi avantajele dobândite prin jefuirea românilor, în perioadele când i-au supus şi atât timp cât îi mai controlează şi finanţează.

–   „popoare respinse”, o formulare total falsă, dacă ar fi şi numai să ne referim la SUA, unde niciodată nu s-a acceptat noţiunea de popor pentru un grup etnic-lingvistic;

–   dacă a existat un popor respins din geografia tuturor reprezentărilor politice, economice, financiare, culturale, din arealul etnic şi lingvistic românesc, atunci acela era cel român;

–   încercarea lor de recuperare – în plan economic, politic şi social – a generat antiromânismul, evidenţiat odată cu politica de apărare a privilegiilor celorlalţi.

Se vorbeşte mereu de reprezentări în materie de comunism, menţionarea procentajelor înalte deţinute de evrei fiind considerate xenofobie şi şovinism.

–   nimeni nu face referire la distribuţia şi administrarea valorilor în materie de:

• proprietate

• educaţie

• şi cultură

Cât despre sănătate… situaţia existentă fiind considerată absolut morală, nereprezentând, în fapt, alături de celelalte decalaje, decât incapacităţile native ale românilor.

„În aprilie  73 d.H., garnizoana din Massada, după ce a rezistat trei ani, pleca într-o procesiune colectivă”.

Noi, ceilalţi, inclusiv celebrii daci, ne sinucidem.

În afara evreilor nu mai cunosc vreun popor care să aibă dreptul la „plecare” într-o procesiune colectivă.

Să nu fi reuşit noi, ceilalţi, să fi depăşit condiţia artefactului făcut din ţărână, fiind condamnaţi la sinucideri sau morţi iremediabile?

După anul 73, „Câţiva zeloţi continuă lupta în Egipt şi în Cirenaica. Zadarnic. Evreii nu par să mai aibă alt destin decât acela de a se confunda ireversibil cu popoarele în sânul cărora sunt răspândiţi. Rolul lor teologic, politic şi economic pare terminat.

Un alt monoteism va prelua ştafeta.

Geneza istorică, la fel ca Facerea biblică, se sfârşeşte în Exil: Imperiul Roman, noul Egipt.”

Aceste fraze, privitoare la consecinţele distrugerii Templului, mai precis ale celei de-a doua distrugeri a Templului, au fost rostite de Jacques Attali; atunci când au distrus primul Templu (cel inaugurat pe 3 martie 515 î.e.n. – cu ajutor persan), au primit şi avertismentul că „Ei nu ştiu ce au pierdut”; acum, tot „ei”, de această dată romanii, distrug în anul 69, la 29 august, cel de-al doilea Templu.

Şi aşa – se pare – au început decalajele generate de eşuarea unui proiect magnific de putere şi expresie geostrategică – Imperiul Roman –, bazat şi argumentat preponderent pe logica şi perpetuarea unei moşteniri republicane, incapabilă să genereze o simbioză şi sinteză conştientă şi responsabilă cu autoritarismul imperial oriental, la dimensiunile unei geografii tricontinentale, adiacentă Mării Mediterane, Atlanticului, Mării Negre şi Mării Roşii.

Latinizările reuşite, în planul extensiei culturale – moştenirea orientală alimentându-se în principal de la sinteza lingvistică şi culturală helenică –, au generat o realitate ce i-a permis şi fixat cadrele de evoluţie geostrategică şi religioasă până în secolul XV.

Este vorba de întreaga lume angajată în variantele exprimate pe fondul raporturilor de putere, dezvoltate, în afara sau doar tangent cu celelalte geografii ale puterii, antrenate pe coordonatele propriilor globalizări.

Şi a trebuit ca Dumnezeu să se decidă să ne trimită un alt porumbel (Cristofor Columb) pentru a ne întârzia sau a ne apropia. Cine mai ştie?

Amintiţi-vă starea în care se aflau pământurile actualului Israel. Nu mai departe de acum cincizeci de ani.

Geografiile, chiar şi cele deşertificate, poartă în ele alchimia renaşterilor şi dezvoltărilor.

N-am întâlnit niciun trăitor al legendarului Canaan, indiferent de etnie sau religie, care să-şi explice neîmplinirile sau tragediile pe fondul irespirabilei condamnări la un prizonierat al înţărânării.

Dacă la noi toate neîmplinirile se datorează ţării, la „ceilalţi”, aceia care luptă pentru „a lor ţară”, toate tragediile sunt contabilizate împlinirii unui ideal, fără de care nu-şi pot găsi condiţia de sine.

Trebuie să constatăm că ne aflăm în faţa unui „prizonierat de conştiinţă”, la care noi nu am ajuns.

Am rămas, încă, doar senzitivii stării inefabile de „dor”, absentă din culturile şi trăirile altora, evident mai evoluaţi.

Vom reuşi, oare, să ne „adunăm”, înainte de a ne pierde prea mult prin rătăcirile de conştiinţă ale celorlalţi?

Până la Iisus şi Titus, evreii şi-au petrecut rătăcirile şi deportările împreună, cunoscând experienţa captivităţilor.

După Iisus şi Titus, israeliţii cunosc experienţa iudeilor, reuşind să cuprindă în sistemul „reţelelor” destinul lor de aleşi ai lui Iahve pe pământ.

Israelul va rămâne ţara sfântă atât pentru israelieni, cât şi pentru iudei, iar începând cu Constantin şi, apoi, Mahomed, şi pentru creştini şi musulmani.

La două mii de ani de la Irod, Iisus şi Titus, întregul periplu al civilizaţiei „vestice” s-a desfăşurat sub imperiul re-relaţionării dintre Ţara Sfântă, mondializarea iudaismului prin sistemul reţelei şi al o mie patru sute de ani de dispute între creştini şi musulmani.

Photo by Alice Pasqual on Unsplash

„În 1545, în tulburările anglicane, Henric al VIII-lea autorizează împrumutul cu dobândă, decizie pe care Parlamentul refuză să o promulge. În 1552, creditul este, în fine, permis, iar nobilimea se resemnează, dispreţuindu-i pe cei care fac un asemenea comerţ.

În anul acela, un anume Thomas Wilson publică un Discurs despre camătă, criticând «dobânda, care putea face ca societatea să se prăbuşească, împingându-i pe oameni la împrumut». Se menţine, astfel, un reproş de cincisprezece secole.”

Extraordinar. Noul Testament produce fabuloasa mutaţie în perceperea publică a răului.

Răul consta în bani – ochiul dracului –, tentaţia – Viţelul de Aur – şi mai ales în practica împrumutului cu dobândă.

De la oameni bogaţi, plăcuţi lui Dumnezeu, la sărăcirea aleşilor Domnului se produce cea mai intensă manipulare a umanităţii.

Evreii vor fi pedepsiţi să strângă impozitele şi să dea bani cu împrumut, să administreze şi fiscalităţile la creştini şi la musulmani.

Nimic nu a fost mai bine administrat şi prezervat, menţinut decât monopolul banilor. Burgheziile naţionale se vor naşte în ţările de unde au fost alungaţi evreii.

Din volumul Al optulea breviar laic, în curs de apariţie

Nu este zi – mai ales după decembrie 1989, când ni s-au prăbuşit şi ne-am pierdut toate certitudinile, asumându-ne marea îndoială de a mai fi, ca stat bineînţeles, din nevoia de a ne reclădi ca indivizi – fără să mă întreb asupra cauzelor ce ne fac a fi atât de diferiţi de evrei.

De la aşezarea poporului ales în jurul lui Avraam, la acceptarea primului exil şi apoi, după moartea lui Iosif, la angajarea Exodului plin de speranţă şi săvârşirea lui Moise întru înveşnicirea Tablei Legilor, Pământul Făgăduinţei, ca şi statul lui David şi Solomon înscris în logica Templului a cunoscut ocupaţia hitiţilor, filistenilor, canaanenilor, hicsoşilor, egiptenilor, babilonienilor, perşilor, grecilor, romanilor, iarăşi perşilor, bizantinilor, omeiazilor, abasizilor, cruciaţilor, fatimizilor, mamelucilor, otomanilor şi englezilor, şi fără ca poporul evreu să fi renunţat vreodată la teritoriul pe care s-a aşezat păstorul Avraam şi urmaşii acestuia, Înţeleptul Solomon stabilindu-i fruntariile.

Raportându-ne prin comparaţie, la începuturile marcate de Burebista, Decebal şi Traian, destinele strămoşilor noştri au cunoscut, încă de la început, alte şanse de exprimare.

Cunoscând doar efectele primului exod ordonat de împăratul Aurelian, am înţeles, de la început, că nu eram decât cetăţeni de condiţia a treia ai unui Imperiu care ne distrusese statul, forţându-ne la asumarea unei identităţi lingvistice, în care ni le topisem pe cele etnice şi teritoriale. Astfel, am ajuns, de-a lungul secolelor, să ne revendicăm condiţia de parte marginală a unui întreg, preocupat continuu cu rezolvarea unor probleme mai importante decât starea noastră.

Atât de intense au fost aceste preocupări încât au sfârşit prin a atinge culmile unor prăbuşiri atât de glorioase, încât „imperiul” a fost confiscat de competitori care nu aveau altă logică de a pretinde moştenirea decât aceea a sabiei şi implicit a voinţei divine, diferenţa fiind argumentată prin zicerile profeţilor.

Şi, aşa, a început lungul drum al rătăcirilor noastre spre o lume din care veneam, fără a reuşi, în expresia lingvistică, decât foarte târziu, să ne prezentăm „Cartea” şi să ne aflăm şi astăzi în căutarea „Templului”. Slavii, hunii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, otomanii, austriecii şi ruşii ne-au aflat într-un teritoriu pe care şi s-au aşezat, considerându-ne anexe necesare pentru creşterea propriilor profituri.

Iar noi, „autohtonii”, ne-am îndoit ca trestia şi ne-am plecat precum iarba pentru a nu ne pierde de „ţara”, care atât de puţin ne-a aparţinut, încât nici nu mai credem că ne poate aparţine, sabotând-o cu aceeaşi încrâncenare cu care stăpânii tuturor timpurilor ne-au jefuit-o, ca pe un teritoriu intrat în logica compensaţiilor strategice. Inclusiv astăzi.

Când sunteţi tentaţi să vă comparaţi cu alte popoare şi state, încercaţi, mai înainte, să aflaţi de când au respectivele „Carte” şi „Templu”.

Nu vă mai gândiţi la „Codul eticii şi echităţii socialiste” şi nici la „Casa Poporului”. Oricum le-aţi epuizat înainte de a vi le fi asumat.

Doar popoarele care şi-au croit propriii zei au avut şi vocaţia supremaţiei universale.

Uitaţi-vă la egipteni, sumerieni, babilonieni, greci, perşi, chinezi, indieni şi singurul popor care s-a dovedit capabil să nască patru religii universale.

Pe aceea a lui Iahve, slujit de Moise, pe aceea a lui Dumnezeu, slujit de Fiul Său, Iisus, şi pe aceea a banului, la care ne închinăm cu toţii astăzi sub administrarea tot mai obosită a SUA.

Dacă acestora le adăugăm şi pe fiii lui Isaac, partea cea „mare” a poporului lui Avraam, vom avea şi cea de-a patra religie a semiţilor, Islamul, promotorul propriei universalităţi sub administrarea lui Mahomed şi a învăţăturilor sale.

Dintre toate aceste popoare, definite prin religii şi programe de universalitate, doar egiptenii şi evreii par a purta şi reprezenta formule particulare cu semnificaţii speciale.

Astfel, în timp ce toate celelalte popoare – purtătoare de religii şi programe universale – şi-au proiectat „facerile” pe un traiect în care s-au declarat ostaşii propriilor religii, asumându-şi misiunea de a răspândi şi impune propria religie peste „păgânii” locuitori ai teritoriilor aflate, de drept, în apartenenţa divină a universalităţi, egiptenii şi-au imaginat că erau stăpânii teritoriului ales de zei, iar evreii şi-au asumat dificila condiţie de a fi aleşii Stăpânului universal, Iahve.

Pentru egipteni, cea mai importantă slujire consta în transferarea simbolisticii universale pe pământul ales, în timp ce, pentru evrei, în purtarea înţelepciunii şi puterii Domnului prin poporul ales.

Budhismul, Confucianismul şi Daoismul ne apar a fi doar rătăciri astrale, ajunse întâmplător şi pasager pe pământ, pentru a linişti formule de ADN-uri generatoare de capacităţi de extensie maximă.