Helmuth Kohl şi Bernd Schmidbauer 

Nu pot să conchid referindu-mă la acest episod al relaţiilor româno-germane fără să arăt că mesajul preşedintelui României era înrămat şi agăţat pe peretele din stânga uşii de ieşire din biroul Cancelarului. Nu doar pentru şi în semn de necesară aducere aminte. Deasupra textului erau aproape desenate trei cuvinte, ce purtau amprenta unei evidente nervozităţi. „Byzanz? Nein, Rumänien!”

Evident, înscrierea aparţinea categoric cancelarului Helmuth Kohl şi este de prisos să ne imaginăm că ar fi purtat vreo conotaţie pozitivă, în pofida asocierii propuse.

Chiar dacă forţăm oarecum lucrurile, asocierea – onorabilă atât timp cât se referă la calitatea de moştenitor direct – nu trebuie, în niciun chip, să fie scutită de semnificaţii asociative şi în logica unui destin comun.

În acelaşi timp, rememorând discuţia avută şi impresiile trăite cu mare intensitate şi, aş putea spune, cu sentimentele şi perceperile unui istoric cunoscător în mare măsură al efectelor generate în viaţa politică şi în plan geostrategic, chiar dacă erau argumentate mai mult sau mai puţin ştiinţific, nu pot să nu constat faptul că, pentru o lume aflată în căutarea rădăcinilor ce o definesc în relaţie şi raport de popoarele capabile să-şi susţină identităţile proprii şi comune. Jocul oportunităţilor poartă întotdeauna amprenta raportului de putere. În cazul respectiv, pe relaţia Bonn, România nu a mai avut nicio oportunitate. Dimpotrivă.

Helmuth Kohl şi Bernd Schmidbauer 

Şi ar fi fost îndeajuns şi atâta pentru a provoca reacţii pe potrivă dacă întreaga mitocănie nu ar fi fost făcută pe gustul mahalalei de alcov, hotărâtă să-l distreze pe „tovarăşul”, ambasadorul român de la Bonn primind însărcinarea de a preda personal cancelarului Kohl mesajul Geniului Carpaţilor, cu specificaţia că aştepta răspuns. Nu se admitea nicio altă abordare şi se insista asupra faptului că trebuia să predea mesajul personal şi să nu părăsească clădirea Cancelariei până când nu i se înmâna răspunsul.

Conştient de paranoia actului ce urma să fie comis, ambasadorul – nu cred că este important numele, oricare ar fi fost în locul său s-ar fi comportat la fel – s-a anunţat la Cancelarie, fiind programat în aceeaşi zi. Prezentându-se şefului de cabinet, acesta l-a rugat să lase documentul pentru a fi prezentat. De la momentul respectiv s-a intrat în poziţia „patului” etern (nu chiar, desigur), diplomatul român refuzând să lase documentul şi să părăsească anticamera cancelarului, insistând că nu putea să plece fără să-l predea personal, aşa cum primise cele mai stricte precizări.

Astfel, în pofida tuturor insistenţelor gazdelor, cu un tupeu demn de condiţia discreţionarului de la Bucureşti, omul nostru l-a ţinut sechestrat în biroul său, până la terminarea programului, pe acela care avea să intre în istorie drept cancelarul reunificării. Nu mi-a fost greu să înţeleg cât de complex şi divers putea să se arate a fi demersul promovat. Chiar şi dacă nu ar fi trebuit decât să iau în consideraţie „empatia” care se crease între conducătorul de la Bonn şi cel de la Bucureşti în perioada imediat premergătoare evenimentelor ce aveau să tranşeze pentru mulţi ani şansele ţărilor din spatele încă existentei Cortine de Fier. (va urma)

Helmuth Kohl şi Bernd Schmidbauer 

În cazul care mi-a fost prezentat cu o prudenţă evidentă, căutându-se să mi se explice de unde venea puternica reţinere şi neîncredere nu numai manifestă, ci şi frustă a personajului decizional în materie de abordare a relaţiilor cu România, pe atunci cancelarul Kohl^[2]. Chiar în biroul marelui om, în stânga uşii, la înălţimea privirii, era expusă, înrămată, o scrisoare a „Zimbrului Carpaţilor”, prin care i se solicita cancelarului german să comunice numele şi adresele câtorva mii de mineri germani aflaţi în grevă şi –mai mult ca sigur – în situaţii materiale dificile chiar în ajunul Sărbătorilor de Iarnă.

Liderul român se arăta preocupat de condiţia materială a minerilor grevişti şi se declara dispus să le ofere ajutoare, implicit statului german, pentru sprijinirea familiilor greviştilor.

Făcând o simplă comparaţie între condiţiile de existenţă ale unor mineri, chiar şi grevişti, în Germania, şi penuria de alimente atât de evidentă în România, în pofida raţionalizărilor şi cartelărilor hotărâte, nu puteai să nu simţi, în postura de Cancelar al celei – deja – devenite cea mai bogată ţară europeană, că autorul scrisorii găsise prilej de băşcălie şi era decis să „ţi-o tragă” cum se mai spune prin culoarele vulgare ale politicii. De oriunde s-ar procesa acestea. Oricât de calm şi de ponderat ai fi fost, nu ai fi putut să nu rămâi surprins în faţa unui asemenea gest mitocănesc, demn de panoplia unor jocuri din epoca rudimentară a începuturilor Războiului Rece. (va urma)

^[2]   Foarte dură, întâmplarea în niciun caz nu putea fi determinantă pentru o personalitate politică, de cariera şi statura cancelarului Helmuth Kohl. Referirea de faţă merită a fi cunoscută nu doar pentru penibilul situaţiei, ci şi pentru evidenţierea costurilor unor gesturi grosiere, suburbane în materie de relaţii internaţionale.

Declaraţiile a doi dintre cei mai autorizaţi şefi de state ai momentului, Helmuth Kohl şi François Mitterand, lăsau să se înţeleagă faptul că sosise momentul îndreptării greşelilor istorice săvârşite la adresa Ungariei Milenare, odată cu impunerea prevederilor Tratatului de Versailles şi ale Tratatului de la Trianon.

Toate „vocile” consacrate şi autorizate ale timpului demascau ororile la care fuseseră supuse minorităţile maghiare şi germane din România, vandalismele comise în numele unui ateism vituperant prin acuzaţii ce invocau politicile practicate de guvernul de la Bucureşti în materie de distrugere a satelor şi cultelor religioase pentru dispariţia întocmirilor istorice etnice funcţionale, în numele „cetăţilor de muncă şi apărare” ale viitorului.

Aproape nu exista „personalitate” cât de cât dedicată promovării libertăţilor individului şi, în primul rând, dreptului la libera circulaţie – peste şi dincolo de orice frontiere – care să nu simtă nevoia de a se exprima, de a demasca politicile şi practicile ce-şi propuneau distrugerea identităţii culturale, lingvistice şi mai ales religioase a minorităţilor naţionale. Troglodiţii slujitori ai propagandei ceauşiste, pierduţi prin dedicaţiile şi aclamaţiile profesate zi de zi în onoarea marelui conducător, se făceau a nu observa că România era tot mai împinsă în logica specifică genocidului colectiv. Totul, ca într-o joacă menită a convinge că „magistralele socialismului românesc” chiar depăşeau, în unele privinţe, memoria devastatoare a politicilor de „curăţire” etnică şi disciplinare ideologică-revoluţionară practicate de adepţii fascismului şi stalinismului.

Să vezi şi să nu crezi, s-o consumi şi să n-o trăieşti, s-o rosteşti şi să n-o înţelegi; ne mai rămăsese „mândria de a fi români”, ce ne-a protejat şi continuă să o mai facă, în pofida convingerii tot mai consolidate că nu ne aflăm altă căutare decât în postura de servanţi ai Europei democrate, dezţărânaţi în temeiul tentaţiei noastre la rătăciri ancestrale ce ne făceau să ne simţim „pe veci stăpâni”, nesesizând logica noilor temeiuri ce se pregăteau pentru a ni se impune şi reinstala vechii proprietari.