Refuzul forţei şi violenţei şi promovarea sacrificiului în faţa forţei ca pe o variantă a şansei întru aflarea Mântuirii, a Căii întru eternitate, alegerea Imperiului ceresc în locul celui pământean, atât de depăşit şi tot mai înstrăinat principiilor unei existenţe creştine, au dus la o ruptură între opţiunile populaţiei organizate pe alte temeiuri decât cele practicate de sistem, care este obligat să facă apel la serviciile triburilor barbare pentru a reuşi să facă faţă provocărilor externe şi interne.

Se ajunge astfel la o adevărată politică de selecţionare a triburilor războinice germane, care devin braţul înarmat imperial.

Proiectele şi programele angajate odată cu Edictul lui Constantin cel Mare şi continuate cu intermitenţe pe parcursul secolului IV – până la Teodosie cel Mare – reuşesc să „încreştineze”, rostindu-ne cu un termen forţat, practica războiului, fără a reuşi să oprească procesul de „civilizare” a populaţiei Imperiului, structurile ecleziastice continuând să promoveze şi să negocieze formule de pace bazate pe compromis între taberele angajate în luptă.

O analiză aprofundată a evenimentelor, proceselor şi politicilor dezvoltate în geografia occidentală a Imperiului impune concluzia că spiritul şi sistemul războinic roman vor fi – pe fondul extensiei creştinismului şi ca urmare a acesteia – total destructurate şi anihilate. Totodată, transferat ca principala condiţie de a fi şi de a se exprima în jocurile de putere, războiul a fost preluat de triburile germane păgâne, care, după mai mult de patru secole de abordări clientelare şi de susţinere a politicilor romane, vor sfârşi prin a se considera îndreptăţite să-şi asume misiunea de protejare a populaţiei şi Imperiului.

Barbarii războinici preiau ştafeta ce va duce – prin încreştinare – la Imperiul lui Carol cel Mare şi edificarea lumii feudale. Pe un program complex şi deosebit de contradictoriu, ca urmare a marilor provocări islamice şi turanice, Occidentul se redefineşte într-o altă abordare de sistem, în care moştenirea imperială este transmisă prin sistemul ecleziastic creştin incipient – odată cu mirul sfânt, întocmitorii sistemelor imperiale şi regale obţinând dreptul divin asupra teritoriului.

De la Senat deliberativ şi decident şi Republică, cu structurile sale executive, la Imperiu absolut, cu împărat zeificat, la Episcopul Romei, reprezentantul graţiei divine şi reprezentant al voinţei lui Dumnezeu în materie de încoronare a alesului imperial, se intra, începând cu Crăciunul anului 800, într-o lume a confruntărilor pentru coroana Imperiului universal, o moştenire ce se va disputa în temeiul moştenirilor sangvinare, până la încoronarea Teribilului Corsican, decis să tranşeze, în numele argumentului suprem al forţei, temeiul moştenirii imperiale în reformulare de drept.

Într-o altă percepere, aceea a anilor care s-au scurs până la Napoleon şi nu numai, reconstituirea Imperiului universal roman pe bazele şi cu moştenirile sale geografice s-a reflectat în fiecare din proiectele şi programele imperiale întru universalitate, chiar şi în acelea cu localizări marginale sau cu viziuni contrare lumii revendicate.

Abia începând cu primăvara popoarelor 1848/1849 şi cu lansarea concomitentă a „Stafiei” ce va bântui, din ce în ce mai profund, Europa, vor fi angajate tronsoanele majore de evoluţie ale umanităţii, pe programul de mondializare-globalizare – factorul militar, deşi tot mai consistent, servind doar în panoplia instrumentelor de susţinere ce trebuiau să tranşeze disputa ideologico-doctrinară ce se va angaja între internaţionalismul proletar şi supremaţia de capital.

O hartă completă asupra cercetărilor arheologice şi a noilor centre sesizate cu mijloacele tehnologice actuale ne obligă categoric la concluzia că Imperiul Roman reuşise o sinteză geografică de sistem la toate nivelurile ce îl definesc în termeni moderni. Orice cercetare efectuată asupra stării şi condiţiei economice, sociale, culturale, financiare, ne oferă imaginea unei lumi consolidate, aflată în legături de subordonare faţă de centrul decizional situat la Roma.

Puterea aparţinea în totalitate împăratului şi cercurilor de influenţă, neputând fi contestată decât în şi prin structuri militare, la rândul lor total dependente de Roma.

După experienţele confruntărilor din secolele I î.e.n. şi I e.n., când majoritatea au fost generate de rebeliunile regatelor supuse, împotriva regulilor impuse de la Roma, în special în materie de autonomii teritoriale sau financiare, Imperiul a promovat o politică menită să elimine factorii generatori de putere militară. Astfel, nicio provincie imperială nu avea acces la propriul sistem militar, la sistemul de recrutare şi de conducere a trupelor, în calitate de sistem administrativ.

Conducerea legiunilor aparţinea Romei, iar recrutarea trupelor se făcea astfel încât recruţii să aparţină unor geografii diferite din punctul de vedere al extracţiei etnice şi chiar culturale. Principiul va urma să funcţioneze şi în imperiile moderne sau statele cu dificultăţi generate de compoziţii naţionale diferite sau dificultăţi economice şi sociale.

Se părea – şi evenimentele timpurilor scurse până la decăderea completă şi prăbuşirea părţii occidentale a Imperiul Roman o confirmă pe deplin – că Roma reuşise o formulă de organizare menită să faciliteze construirea unui sistem statal, economic şi cultural unitar, emasculat de mijloacele militare dedicate şi capabile unor promovări şi angajări confruntante cu puterea centrală localizată pentru eternitate la Roma.

Prestigiul Oraşului Etern în materie de factor incontestabil de putere se evidenţiază, în mod paradoxal, mai ales prin războaiele civile, înfruntări ce nu-şi propun împărţiri geografice sau desprinderi de teritorii, ci câştigarea puterii imperiale. O probă supremă a faptului că reprezentanţii sistemului militar nu gândeau o altă perspectivă de dezvoltare în afara Imperiului.

La baza tuturor revendicărilor şi realizărilor, s-a aflat puterea armată – factorul militar –, exact componenta refuzată de creştini dintre factorii de sistem ai Imperiului Roman universal, determinând, astfel, prăbuşirea unui sistem de forţă, bazat pe piaţă şi programat să se impună şi să se protejeze prin forţă. (va urma)

Odată cu „civilizarea” provinciilor, promovarea unui sistem de viaţă ce reflecta simbioza celor mai înalte culturi ale timpului, fundamentate pe sinteza greco-romană extinsă până la cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului, au generat, pe fondul unei acţiuni susţinute de încreştinare, un model cu totul nou de cetăţean şi modele de viaţă în afara ofertei militare.

Începând cu secolul I e.n., mai ales, şi concomitent cu extinderile teritoriale, baza de recrutare se mută în provincii, fiecare furnizând oameni în unităţi amplasate la mare distanţă, pentru a se înstrăina de geografiile natale şi a răspunde doar intereselor şi ordinelor Imperiului.

Se producea, astfel, o intensă dislocare a populaţiei active din teritoriile ce se definiseră, până la acea dată, în formule cu însuşiri etnice şi conştiinţă de neam.

Mai ales de la sfârşitul secolului II, pe fondul presiunii migratorilor şi al politicii de relaţionări clientelare cu şi printre triburile migratoare, s-a promovat o politică ce viza atragerea de mercenari dintre barbari, în special germani, războaiele ajungând să fie purtate, cu precădere în secolele III şi IV, cu legiunile provenite din alte geografii de recrutare împreună cu triburi mercenare.

Cei angajaţi mercenari – barbarii – aveau perspectiva unor viitori veterani cu dreptul de a se instala în teritoriu imperial, iar Roma reuşea performanţa de a lupta împotriva barbarilor utilizând alţi barbari.

Se ajunge astfel ca, pe fondul războaielor neproductive – ultimul cu profit maxim fiind acela care a dus la cucerirea Daciei (singura formaţiune statală existentă pe continentul european la acea dată) –, practica exerciţiilor de putere şi dominaţie organizate şi dirijate sub sceptrul lui Marte să se facă, aproape în totalitate, prin mijlocirea barbarilor, a căror îndeletnicire de bază chiar a devenit.

Este un proces extraordinar, generat de ciocnirea dintre două lumi: una organizată pe cele mai înalte criterii specifice epocii – Imperiul –, obligată la o politică totalmente defensivă după ce şi-a lichidat toţi marginalii structuraţi în sistem de putere, şi o lume a triburilor cu ierarhii aleatorii de putere, ce avea la bază forţa de exprimare militară şi oferta unor jafuri fabuloase.

Între cele două lumi, „romanii” proiectează şi dezvoltă un sistem defensiv – limesul – cu menirea, în prima fază, de a întârzia şi opri invaziile repetate ale unor vecini aflaţi în continuă dispută între ei şi gata să se unească şi să acţioneze în comun, pentru jefuirea teritoriilor aflate în Imperiu.

Pe de o parte, obiective clare din afară spre interior, iar de cealaltă, doar expediţii de interceptare şi alungare, cu posibile continuări punitive, lipsite de orice rezultate materiale şi fără alte satisfacţii decât acelea ale unor grupuri de „barbari” captivi, ce însoţeau cortegiile triumfale ale învingătorilor.

Asistăm la trei sute de ani de măcinări interne şi externe, ce problematizează în mod stupefiant credibilitatea unui sistem ce se extindea asupra Peninsulei Iberice, a întregii Galii, cuprinzând Anglia, până la zidul lui Hadrian, cu extensii dincolo de Rin, incluzând viitoarea Austrie şi Pannonia, cu includerea Transilvaniei, a Câmpiei Valahe, până la o linie ce trecea la nord de Iaşi, extinzându-se spre est, cu preluarea oraşelor greceşti de pe teritoriul de nord al Mării Negre, inclusiv Crimeea.

Pe o astfel de geografie uriaşă, se pun bazele unei lumi ce trebuia să dăinuie în noua sinteză culturală elenistico-romană şi autohtonă, cu amprentele de credinţă ale popoarelor incluse. Se construiesc ferme agricole, oraşe ridicate la rangul de civitas, drumuri, ateliere meşteşugăreşti, exploatări miniere, instituţii de cultură, temple şi amenajări sportive, apeducte, băi publice, ce demonstrează atingerea unui nivel de civilizaţie ce consemna concretizarea vârfurilor tehnologice atinse de o societate ce nu numai se revendica, ci şi începea să se considere unitară, din Mesopotamia, preluând bazinul mediteranean cu nordul Africii şi exercitându-se spre nord până la frontiera Scoţiei de astăzi. (va urma)

Se pare că, în perceperea proceselor istorice, cele mai dificil de asumat sunt concluziile fireşti, aproape naturale, prin efecte generatoare de noi formule de evoluţie ce se vor impune printre determinante.

Astăzi, nu sunt dificil de sesizat uriaşele mutaţii produse odată cu apariţia şi extinderea creştinismului pe toată întinderea Imperiului Roman, şi doar pe a acestuia, în geografia istorică cuprinsă între secolele I şi X e.n.

Propovăduind, după întoarcerea din India (vezi întreg conceptul lui Buddha), Iubirea şi Iertarea într-o lume definită de cutumele legislative iudaice şi romane – „Legea Talionului” şi „Legea forţei” –, Hristos a angajat cea mai mare provocare din existenţa umanităţii mediteraneene şi occidentale. Şi nu numai.

Pe fondul maximei extensii a imperiului păgân multideist şi cosmopolit, mai ales după distrugerea Templului (71 e.n.) de către armatele lui Titus şi transferul comorilor acestuia la Roma, concomitentă cu săvârşirea celui de-al doilea Holocaust asupra poporului evreu, asistăm la o accelerare a încreştinărilor în rândul păturilor sărace de pe întreaga întindere a imperiului, creştinii iniţiali, de neam ebraic, propovăduind noua religie celorlalte neamuri supuse Romei.

Se poate spune că Balcanii şi părţile orientale ale imperiului cunosc o extensie susţinută a condiţiei de cetăţean, concomitent cu asumarea aceleia de creştin, contradictorie, adversativă politicilor promovate de sistemul statal.

Ne aflăm în perioada de dinainte de Edictul lui Constantin cel Mare şi actele ce au continuat, făcând din creştinism, până la acea dată interzis în Imperiu, o religie receptă şi deschizând drumul la cea mai mare reformă morală.

În cei mai mult de trei sute de ani ce s-au scurs până la Edictul lui Teodosie cel Mare, creştinismul, prin cele două concepte fundamentale ce-l separă de credinţa iudaică – iubire şi iertare –, a dinamitat vechile principii care au stat la baza întregului edificiu Republican şi apoi Imperial.

În primul rând, refuzul violenţei şi promovarea sacrificiului conştient, ajutorarea aproapelui şi iubirea între oameni, cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, negarea oricărei zeităţi de natură terestră au reprezentat criterii şi factori ce-şi vor pune amprenta asupra tuturor componentelor societăţii aflate într-o etapă de maximă extensie a cosmopolitizării elitelor.

Pe un segment determinant, asistăm la o depreciere continuă a valorilor şi spiritului războinic. Ceea ce, în faza republicană, inclusiv imperială, în primul secol al erei noastre – pregătirea şi sarcinile militare –, reprezenta un criteriu fundamental, determinarea condiţiei de cetăţean şi poziţionarea în ierarhia politică şi socială intră într-un proces de decredibilizare, până la respingere şi refuz generalizat. Ceea ce, pentru personaje politice de condiţia lui Cicero, fusese încă de neconceput – reforma lui Marius care oferise dreptul la înrolare populaţiilor italice, se extinde şi la provinciile din afara peninsulei.

Se poate spune că provinciile constituite administrativ, până în perioada lui Traian, când Imperiul a atins maxima sa extensie, se transformă în teritorii de cetăţeni care, cu cât obţin o mai mare pondere în statutul de civitas, devin producători şi platnici ai dărilor către stat, fără a mai fi, la rândul lor, subiecţi ai obligaţiilor militare. (va urma)

„În aprilie  73 d.H., garnizoana din Massada, după ce a rezistat trei ani, pleca într-o procesiune colectivă”.

Noi, ceilalţi, inclusiv celebrii daci, ne sinucidem.

În afara evreilor nu mai cunosc vreun popor care să aibă dreptul la „plecare” într-o procesiune colectivă.

Să nu fi reuşit noi, ceilalţi, să fi depăşit condiţia artefactului făcut din ţărână, fiind condamnaţi la sinucideri sau morţi iremediabile?

După anul 73, „Câţiva zeloţi continuă lupta în Egipt şi în Cirenaica. Zadarnic. Evreii nu par să mai aibă alt destin decât acela de a se confunda ireversibil cu popoarele în sânul cărora sunt răspândiţi. Rolul lor teologic, politic şi economic pare terminat.

Un alt monoteism va prelua ştafeta.

Geneza istorică, la fel ca Facerea biblică, se sfârşeşte în Exil: Imperiul Roman, noul Egipt.”

Aceste fraze, privitoare la consecinţele distrugerii Templului, mai precis ale celei de-a doua distrugeri a Templului, au fost rostite de Jacques Attali; atunci când au distrus primul Templu (cel inaugurat pe 3 martie 515 î.e.n. – cu ajutor persan), au primit şi avertismentul că „Ei nu ştiu ce au pierdut”; acum, tot „ei”, de această dată romanii, distrug în anul 69, la 29 august, cel de-al doilea Templu.

Şi aşa – se pare – au început decalajele generate de eşuarea unui proiect magnific de putere şi expresie geostrategică – Imperiul Roman –, bazat şi argumentat preponderent pe logica şi perpetuarea unei moşteniri republicane, incapabilă să genereze o simbioză şi sinteză conştientă şi responsabilă cu autoritarismul imperial oriental, la dimensiunile unei geografii tricontinentale, adiacentă Mării Mediterane, Atlanticului, Mării Negre şi Mării Roşii.

Latinizările reuşite, în planul extensiei culturale – moştenirea orientală alimentându-se în principal de la sinteza lingvistică şi culturală helenică –, au generat o realitate ce i-a permis şi fixat cadrele de evoluţie geostrategică şi religioasă până în secolul XV.

Este vorba de întreaga lume angajată în variantele exprimate pe fondul raporturilor de putere, dezvoltate, în afara sau doar tangent cu celelalte geografii ale puterii, antrenate pe coordonatele propriilor globalizări.

Şi a trebuit ca Dumnezeu să se decidă să ne trimită un alt porumbel (Cristofor Columb) pentru a ne întârzia sau a ne apropia. Cine mai ştie?

Anul 1000. Estul spre Vest şi Vestul spre Est, dinamica unei geografii etnolingvistice şi religioase angajate în trasarea limitelor de opţiune naturală, supraargumentată prin dobândirea însemnelor divine. Papa reuşeşte  dinamitarea  supremaţiei  Imperiului german, moştenitorul Imperiului roman, prin extinderea mirului celest şi asupra unor monarhii ce s-au impus cu sabia asupra unor teritorii pe care s-au stabilizat.

Astfel, împăraţii germani sunt obligaţi să constate, după zdrobitoarea înfrângere pe care le-au administrat-o triburilor maghiare (Otto I cel Mare, la Lechfeld), că, doar după 45 de ani, se aflau în faţa unui regat apostolic – Ungaria regelui Ştefan, ce urma să fie sanctificat.

La fel s-au petrecut lucrurile cu statele proclamate în Slovacia, Bohemia şi Moravia sau Polonia şi Lituania, care au îmbrăţişat creştinismul prin supunerea în faţa Papei, de la care au primit şi recunoaşterea onorabilităţii într-o lume ce se dorea a fi păstorită de reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, nu numai spiritual, ci şi după legile pământului. Confruntările care au avut loc, inclusiv aceea care avea să dea naştere Regatului englez, sub dinastia normandă (după 1066), ca şi dezvoltarea Reconquistei în Peninsula Iberică, vor purta tot stindardul papal. Se configura, astfel, o formulă de putere – mai ales după slăbirea puterii „imperiale”, prin necontenitele războaie ale succesiunii. (va urma)

Schema formării popoarelor moderne – primul marcaj de sistem universal

Amprenta definitorie peste cadrul major instituit în dezvoltarea Imperiului Roman pe cele două formule generatoare şi comunicatoare de sistem latino-elenistic, supus formulelor lingvistice, etnice şi tribale introduse şi supuse – „grecizarea Romei” – prin fabuloasa civilizaţie elenistică – şi aceasta, la rândul ei, o simbioză elaborată pe şi din fonduri lingvistice diverse, forţate procesului de sistematizare proiectat de Alexandru şi continuat de urmaşii statali ai imperiului său – a oferit un cadru extraordinar de asociere şi sinteză latinilor şi latinizaţilor prin impact cultural şi limba franca oferită.

Roma cuceritoare a Balcanilor şi Orientului nu poate fi concepută fără fabuloasa atracţie a civilizaţiei elenistice asupra încă barbarilor latini. S-ar greşi profund dacă nu s-ar lua în calcul faptul că civilizaţia greco-elenistică s-a impus în primul rând lingvistic, cucerind cultural elita romană şi nu numai, întregul cadru administrativ şi militar.

Pe acest fond de percepere şi comunicare, se produce, pe parcursul a două secole, de dinainte şi de după naşterea lui Iisus, un proces de sinteză cu determinări elenistice în Balcani şi Orient, geografia moştenitoare şi continuatoare a procesului angajat de Alexandru cel Mare, cu atragerea şi influenţarea, inclusiv la nivel lingvistic, a elitelor sistemului imperial roman cuceritor.

Asumarea zeităţilor elenistice, deja dominante în Orient, oferă procesărilor angajate în geografiile imperiale cadru generator de amalgamări şi sinteze într-o proiecţie comună autoargumentabilă din nevoia comunicării unui mixaj proiectat militar, economic-comercial şi, tot mai sintetizat, cultural.

În cadrul celor două componente structurale ale noii lumi angajate într-o simbioză evidenţiabilă în parametrii majori de raportare, se detaşează, tot mai clar, lumea iudeilor-evreilor, promotoarea unui proiect singularizat printr-o opţiune religioasă definitorie cadrului etnic ce se impune în proiecţie culturală naţională.

Fondul experienţelor egiptene, mesopotamiene şi persane, cu prelungirile „coloniilor” constituite pe sistemul reţelei, în toate zonele emergente economic şi militar, au oferit evreilor un cadru larg de exprimare şi dezvoltare, în timp ce religia monoteistă cu fond coparticipativ le-a conferit o poziţionare singularizabilă identitar până la nivelul familiei şi indivizilor pe proiect-tronson opozabil lumii aflate în mixaj religios şi lingvistic.

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)