În timp ce, în orice condiţii, forţele occidentale scontau pe o supremaţie aeriană, cele ale Tratatului de la Varşovia s-au preocupat, cu precădere, de asigurarea unui surplus semnificativ în materie de blindate, mizând pe efectele morale deosebite pe care le reprezenta o astfel de ameninţare pentru adâncimea strategică reprezentată de teritoriul Republicii Federale Germania, la nivelul unei adâncimi strategice comparabile cu cea a ofensivelor sovietice din a doua parte a celui de-al Doilea Război Mondial. O astfel de situaţie făcea ca o concentrare strategică de forţe în patrulaterul Boemiei şi pe Elba să reprezinte coşmarul germanilor, olandezilor şi belgienilor, pe întreaga perioadă a Războiului Rece, după cum ameninţarea unor bombardamente strategice, ca primă retorsiune, reprezenta teroarea ce plana asupra statelor aliate Moscovei, nu şi aspra acesteia, care oricum cunoscuse efectele dezastruoase ale asediului german şi rezistase, inclusiv moral.

Se poate spune că abordările strategice ale celor două tabere au fost îndeajuns de consistente pentru a convinge pe mai belicoşii iresponsabili din cele două tabere că orice mutare în proiect militar genera un efect distrugător dezastruos în comparaţie cu un ipotetic avantaj strategic fără nicio relevanţă pentru condiţiile de purtare pe mai departe a conflagraţiei. Astfel, s-a trecut fără prea mari traume morale la nivelul factorilor responsabili ai celor două tabere sau la nivelul opiniei publice occidentale, îndeajuns de informate pentru a înţelege că se afla în faţa unor tragedii menite a credibiliza efectele unui „joc” propagandistic subtil. Pe fond, populaţiile statelor NATO, inclusiv cetăţenii Austriei şi ai Republicii Federale Germania – sau mai ales aceştia – s-au simţit angajaţi nu numai într-un exerciţiu recuperator de imagine, ci şi într-un proiect comun occidental, percepând evenimentele din Ungaria anului 1956 sau Cehoslovacia anului 1968 drept păcate specifice unor convingeri politici şi doctrine comuniste, intrate într-un comparativ devastator cu virtuţile „lumii libere”.

Dacă tronsonul strategic militar european a părut de la început, şi a fost asumat ca atare, drept imposibil de accesat dincolo de limitele unor demonstraţii de forţe mai mult sau mai puţin dedicate factorilor de presiune psihologică, la nivel global, umanitatea începea să-şi perceapă nu numai limitele geografice, ci şi pe acelea ale unui parcurs militar dezastruos.

Fără să-mi propun o abordare, aici şi cu acest prilej, a uneia dintre cele mai fascinante etape din istoria evoluţiei umanităţii, consider nu numai util, ci şi necesar evidenţierea componentelor care s-au constituit în dinamici majore ale confruntărilor dintre cei doi poli mondiali de putere, marcându-le, în final, determinările.

În afara cursei angajate la nivel dezvoltării ştiinţifice, considerată paşnică, fără să se ţină seama de materializările pe care le-a determinat direct asupra balanţei geostrategice prin progresia devastatoare imprimată în raportul de forţe, consider că tratarea superficială a cursei dezvoltării economice sau insistenţa cu precădere asupra acestui aspect nu poate decât să prelungească confuzia asupra factorilor ce au generat rezolvările anului 1989.

Referindu-ne în această fază, cu precădere la parametrii în care a evoluat lupta pentru supremaţie prin mijloace militare, nu putem să nu sesizăm faptul că, în pofida dificultăţilor generate de înapoierile tehnologice, Uniunea Sovietică, componenta majoră şi decisivă a Tratatului de la Varşovia, a reuşit să păstreze, pe continentul european, supremaţia de forţe şi mijloace terestre, în pofida faptului că SUA a organizat şi şi-a menţinut, până după 1989, o reţea importantă de baze militare. Pentru calculele strategilor occidentali, era exclusă orice posibilitate de rezistenţă în faţa unei agresiuni a Tratatului de la Varşovia doar cu mijloacele aflate la dispoziţia partenerilor europeni. Or, acestea, împreună cu forţele americane dislocate pe continent, aveau menirea de a rezista primei lovituri strategice, astfel încât să permită concentrarea şi angajarea unor noi forţe anglo-americane pe continent, până la realizarea echilibrului de mijloace pentru a trece la o replică strategică de anvergură. (va urma)

Putem spune că deceniile 5, 6 şi chiar 7 au generat, la nivel geostrategic, politica bazelor şi contrabazelor, până la transferul generat de apariţia rachetelor intercontinentale şi, apoi, odată cu angajarea celei de-a patra dimensiuni, prin accesarea mijloacelor de observare, informare şi lovire din spaţiul cosmic.

Războaiele din Coreea, Orientul Mijlociu şi Afganistan, ca şi celelalte confruntări restrânse geografic, dar de lungă durată, din zona bogată în materii prime a Africii, s-au purtat sub stindardul revoluţionar al unor convingeri ideologice de tip comunist şi socialist, angajând forţe adversare promotoare ale unor politici de tipul democraţiei occidentale. Urmărind evoluţia hărţii politice a mapamondului, nu putem să nu sesizăm că, până la sfârşitul războiului din Vietnam şi odată cu retragerea trupelor americane din Indochina, asistăm la o extensie ideologică deosebită a influenţei „Estului”, în condiţiile unei retrageri continue a „Vestului”. Nu pentru puţini, politica „coexistenţei paşnice” – devenită un tronson major de abordare şi raportare la nivelul disputelor şi relaţionărilor diplomatice –, părea a funcţiona în favoarea celor care au propus-o ca mijloc de salvare a unei omeniri căzute, la câţiva ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o nouă cursă a confruntărilor, capcana Războiului Rece. (va urma)

Se poate spune că, începând cu 1949 şi mai ales în condiţiile primei „crize” a Berlinului, doar prin cinematografie şi teatru se mai vorbeşte despre învinşi şi învingători.

Pe ruinele celui de-al Treilea Reich şi ale Germaniei naziste, ale hitlerismului şi imperialismului agresiv, se edifică cu o rapiditate extraordinară două noi proiecte de dezvoltare şi confruntare: Germania Federală – Republica Federală Germania şi Germania Democrată – Republica Democrată Germană.

În acelaşi program se vor derula toate acomodările dintre cele două tabere configurate prin înţelegerile de la Ialta, reuşindu-se, cel puţin la nivelul Lagărului Socialist, o mixtură de natură să genereze confuzii cu efecte nu numai de moment, ci şi de perspectivă şi, din păcate, de retrospectivă dorit istorică, în condiţiile necunoaşterilor sau ale unor abordări propagandistice sau intoxicante. Astfel, aproape pe nesimţite şi în contextul prevederilor Tratatului de la Varşovia şi pe baza celor bilaterale, membrii comunităţii se desprind la nivelul perceperii generale de condiţia de învinşi şi învingători, condiţionarea majoră constând în ataşamentul faţă de Uniunea Sovietică şi idealurile de eliberare ale proletariatului internaţional, apărarea ordinii sociale şi economice comune şi a patriei socialismului.

Pe un astfel de fond, Ungaria şi România, ţări foste membre ale Axei, găsesc drumul spre condiţia alianţelor de necesitate al taberei învingătorilor estici, pentru a se adăuga, în planul geografiei clasice a puterii, pe fondul extensiei la maximum a capacităţilor de lovire a adversarului, pentru a lărgi şansele supravieţuirii proprii. (va urma)