Prizonieri ai spectaculosului încleştărilor, campaniilor şi invaziilor militare sau de populaţii din geografiile teritoriale ale imperiului, ne este greu şi chiar refuzăm să dăm importanţa ce se cuvine dimensiunii navale a forţelor şi durabilităţii Constantinopolului.

Şi asta, în pofida faptului că cea mai importantă dimensiune militară a Imperiului Roman de Răsărit, componenta cu cea mai profitabilă exersare, care a continuat să susţină şi să alimenteze capabilităţile şi forţa puterii centrale, chiar şi în perioade de mari dificultăţi în planul confruntărilor terestre, au fost capabilităţile navale ale Imperiului.

De altfel, chiar dacă nu acordăm în continuare atenţia cuvenită acestui tronson de raport de putere, totuşi ar trebui să sesizăm că, şi în cele mai dificile momente ale existenţei Imperiului – repetatele campanii şi asedii arabe, ruse sau chiar ale vikingilor şi normanzilor –, Constantinopolul a rezistat datorită superiorităţii sale în materie de forţe navale sau drept consecinţă a alianţelor şi concesiilor comerciale atribuite republicilor şi principatelor italiene, care, după anul 1000 şi mai ales odată cu angajarea cruciadelor, vor reuşi să dea o lovitură perversă, devastatoare Imperiului. Se transfera, astfel, treptat rolul de lider în Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, Marea Neagră şi pe ţărmurile acestora, cu bogate şi puternice factorii economice şi comerciale ce conexau zonele adiacente şi căile de legătură ale acestora pe întreaga geografie a Asiei Centrale, Orientului Mijlociu şi Africii de Nord.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că decăderea politică şi militară a Imperiului a fost determinată, în primul rând, de preluarea de către statele italiene a rolului şi locului acestuia în planul raportului de putere din Mediterana de Est.

Marea noastră problemă, a românilor, în materie de predictibilitate – concept ce se defineşte printr-un comportament atât de mult apreciat în Occident – are rădăcini pe cât de adânci în Istorie, pe atât de actuale şi astăzi, şi categoric se vor prelungi atât timp cât ne vom simţi trataţi şi încadraţi în formule şi abordări diferite de cele stabilite pentru toate popoarele ce ne înconjoară.

Veniţi mai târziu, la cumpăna dintre secolele XIII şi XIV în procesul de definire statală a Europei, odată cu lovitura devastatoare dată de latinii occidentali catolici rămăşiţelor Bizanţului, fostul Imperiu Roman de Răsărit – totalmente grecizat, elenizat –, valahii sud şi nord dunăreni, aflători între Pind şi Carpaţii Nordici, şi-au evidenţiat prezenţa etnolingvistică pe fondul marii dispute latino-greco-slave ce se va solda, după intervenţia otomană, cu atât de invocata cădere a Constantinopolului şi implicita lansare în Europa a programului islamic, urmată, nu după mult timp, de lansarea celei de-a Treia Rome, ortodoxe, cu amprentă şi substanţă slavă.

Cele mai mari confuzii şi contradicţii în materie de evidenţiere a procesului de constituire şi evoluţie a popoarelor din Peninsula Balcanică – de pe întregul areal de moştenire bizantină – continuă a se manifesta pe fondul menţinerii unei perceperi ce încă mai pecetluieşte, amprentează şi marchează abordările, ca şi concluziile istorice. (va urma)

Determinări geografice cu efecte geostrategice încă valabile şi astăzi.

Pe şi în acest cadru natural, noi, românii, foşti cetăţeni ai statutului fundamental, am rămas în logica moştenirii de drept, prin succesiune, chiar dacă nu puteam să ne revendicăm decât la nivelul marginalilor, continuându-ne existenţa în această perspectivă, a servanţilor.

Ei, migratorii, vor prelua puterea, suveranitatea statului şi formula de protecţie, tinzând spre administraţie.

Religia şi organizarea bisericească aveau să genereze altă formulă de dispută pe fondul evoluţiei structurilor religioase în geografiile tranşate.

Vom sfârşi prin a fi consideraţi supuşi imperialilor în credinţă şi aparţinători ai Patriarhiei Constantinopolului, tranşabili odată cu statutul internaţional al instituţiei supreme a creştinilor ortodocşi.

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Se poate spune că, pe tronsonul central, format din Bazinul Carpatic, s-a manifestat o politică a paşilor mărunţi, cu dezvoltări posibile doar după o serioasă colonizare. Încă din perioada statului dac şi apoi pe tot parcursul mileniului I, chiar până la invazia mongolă, Bazinul Carpatic, fragmentat în Câmpia Panonică cu extensie sudică până la zona de confluenţă a Carpaţilor Sudici cu Munţii Balcani, iar la est, pe Munţii Apuseni, şi la nord pe Carpaţii Occidentali interiori, au furnizat o geografie potrivită pentru dezvoltarea unui teatru de operaţii de nivel strategic cu capacităţi de dezvoltare la vest, sud şi nord.

În „centrul” Bazinului Carpatic, ca într-un proiect fabulos, programat teluric, se află Podişul Transilvaniei, înconjurat de Carpaţii Răsăriteni la est şi nord, de Miazăzi la sud şi Apuseni la vest, oferind condiţiile şi caracteristicile naturale ale unei cetăţi capabile să furnizeze o geografie de refugiu şi rezistenţă dinspre est, sud şi vest, pe direcţii extrem de dificil de abordat.

Deschiderile Carpaţilor, de pe văile Mureşului şi Someşului la Vest, Bistriţei şi Putnei la est, Prahovei, Oltului şi Jiului la sud, nu au reprezentat, decât cu puţine excepţii, în primul rând cea reprezentată de susţinerile ofensive ale împăratului Traian, posibilităţi de dezvoltare ale unor ofensive cu impact major asupra situaţiei geostrategice din Bazinul Carpatic.

La sud de Carpaţii Meridionali, pe o adâncime de 120-150 km, până la Dunăre şi pe o lungime de 500 de km de la cotul Munţilor Mehedinţiului, pe tot parcursul Dunării până la vărsarea Siretului în fluviu, se întind podişurile Olteniei şi Munteniei, „scăldate” de Câmpia Valahă. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Se pare că singura şansă a existenţei şi dăinuirii a fost oferită de cuminţenia supusă dobândită în şi din condiţia de supuşi romani, smulşi pentru două secole întocmirilor aleatorii ale unor proiecte de factură primară, aflate în fază de organizare incipientă, stabilizate prin concesii clientelare.

La fel ca pe parcursul întregii sale geografii, din nordul Britaniei, pe Rin, sudul Germaniei, câmpia Austriei şi Panonia, limaesul valah, continuat cu cel al Moldovei şi nordul Pontic au reprezentat, la rândul lor, fâşii de polarizare şi stabilizare economico-culturală.

Pe acest fundal, care a generat două geografii distincte pe parcursul primului mileniu, în care Occidentul latinizat, inclusiv insulele britanice, până la Câmpia Panonică, care a reprezentat, împreună cu Patrulaterul Boemiei-Elba la nord şi Stiria la sud, linia de demarcaţie între ceea ce se va numi Occidentul propriu-zis şi geografia adiacentă, diferită lingvistic şi etnic, însă cucerită religios, începând cu secolul al X-lea şi tranşată definitiv până în secolul al XV-lea.

Un spaţiu de dispută între Occidentul clasic şi Orientul european, slavo-mongolo-tătaro-otoman.

Dacă în sud şi est extensia şi influenţa au avut de întâmpinat opunerea Bizanţului, astfel că doar Croaţia şi Slovenia vor cunoaşte un program catolic peste un destin slav, în Câmpia Panonică, odată cu aşezarea ungurilor, se pun bazele unui proiect turanic catolicizat, care va cunoaşte o preocupare constantă de extindere asupra celuilalt pol al Bazinului Carpatic, sub stindard apostolic, inclusiv cu tentaţii de cucerire a unor zone de la sud de Dunăre, tendinţe constante, incluse odată cu deschiderea perioadei cruciadelor, până în secolul al XV-lea inclusiv. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)