Ar fi o greşeală să analizăm evoluţia internaţională prin prisma ciocnirilor peste şi prin Cortina de Fier.

Pe tot parcursul acestei perioade, cunoscută sub numele de Război Rece, pe lângă confruntările fierbinţi deschise, şi de aceea mai spectaculoase, perceptibile public ca atare, s-a angajat o altă uriaşă formulă de dispută, mult mai subtilă, organizată atât în plan intern, cât şi în extensie externă, cea susţinută în capacitarea şi angajarea unei continue dispute între componentele sociale şi politice interne, ale căror opţiuni şi interese erau determinate de cezura ambivalentă dintre Est şi Vest:

–   O lume a egalilor, nu numai prin condiţiile posibile, ci printr-o determinare ca regulă majoră, în măsură să corecteze social nedreptăţile economice şi avantajele culturale.

În plan internaţional, se concretizează prin dictatura proletariatului şi a internaţionalismului proletar, a căror împlinire era posibilă prin distrugerea statelor burghezo-moşiereşti promotoare ale capitalismului şi exploatării.

Pe de o parte, avem proletariatul şi aliaţii de clasă eliberaţi şi constituiţi în republici populare, iar de cealaltă parte, regimurile represive ale exploatării de clasă, marcate de lupta internă economică şi socială.

Pe de o parte, doar proletariat, ţărani şi intelectuali, într-o societate a egalilor, pe de cealaltă, exploatatori şi exploataţi, primii, inamici opozanţi şi ţintă, ceilalţi, viitori aliaţi, aflaţi pe aceeaşi platformă întru realizarea obiectivului întregii omeniri; societatea socialistă, singura în măsură să asigure egalitatea indivizilor şi a popoarelor, într-un proiect global.

–   În anii 1950 şi 1960, pe fondul schimbărilor internaţionale ce purtau sechelele tragice ale războiului, dar şi ca urmare a unor mentalităţi care generau evidente dezavantajate în planul restructurărilor de percepere, atât la nivelul indivizilor, cât şi al naţiunilor, Estul s-a aflat într-un avantaj evident, fiind perceput ca purtător al unui program ce se adresa celor mulţi şi dezavantajaţi.

În timp ce politicile intensive de recuperare şi relansare economică în statele estice erau privite şi se puteau chiar direct demonstra a fi în slujba şi interesul celor mulţi, Vestul s-a aflat în cea mai dificilă perioadă a existenţei, în care politicile de relansare economică şi de consolidare a statului erau privite ca măsuri pentru facilitarea îmbogăţiţilor de război, a trusturilor şi asocierilor financiare, disputele sociale depăşind, nu de puţine ori, formulele specifice şi extinzându-se în zona transformărilor revoluţionare menite să răstoarne structurile de sistem proprii capitalismului.

Între „forţa de monolit” a unui proiect politic ce se concretiza prin dictatura partidului unic, promotor al intereselor şi apărător al clasei muncitoare din fiecare ţară, dar şi a proletariatului internaţional, şi societatea în care viaţa politică avea la bază pluripartitismul, de la comunişti la conservatori monarhişti, Europa occidentală a devenit câmpul unor desfăşurări de confruntări stradale, pentru care doar consistenţa sentimentelor naţionale, conştiinţa istorică şi culturală identitară au fost în măsură să ofere forme de recurs, în primul rând ca o replică argumentată identitar la formula internaţionalismului proletar şi unei discreţionare dominaţii sovietice cu practici şi mentalităţi total opuse evoluţiei istorice şi modului de viaţă occidental.

Confruntate cu procesul de dezintegrare a sistemelor coloniale – susţinute şi având ca model egalităţile din statele socialiste, cu atât mai evidente în raport cu natura lor revoluţionară – Marea Britanie şi Franţa, cele două mari puteri europene, s-au aflat angajate într-un derapaj dificil de reechilibrat, nu numai din punctul de vedere al poziţionărilor lor internaţionale, ci şi din cel al perceperii morale, ca purtători de modele de dezvoltare.

Supuşi unor presiuni concentrice externe şi interne, cele două mari puteri învingătoare cunosc o pierdere masivă de prestigiu, convenind la asumarea hegemoniei SUA nu numai în plan politico-strategic, ci şi ca program de dezvoltare.

Banii nu pot exista în afara unor mărfuri – valori circulante şi reclamate/căutate.

La sfârşitul secolului XX, odată cu punerea în paranteze a frontierelor şi deschiderea circulaţiei capitalului şi valorilor, s-a produs cea mai fabuloasă manipulare din istoria umanităţii.

Destructurarea geografiilor de producţie, prin blocarea şi sufocarea pieţelor de desfacere preexistente, a fost transformată în cea mai eficientă armă de scoatere din competiţie a economiilor organizate pe principiile şi criteriile economiei planificate de stat.

Antrenate într-un program ce viza liberalizarea relaţiilor dintre valorile fundamentale, aflate sub totalul control al statului, fără a avea vreo corespondenţă concretizată într-o denominare concretă de capital, economiile socialiste, bazate pe garanţiile statale şi operând doar cu valori date de condiţia de marfă, inclusiv forţa de muncă, au fost obligate să facă faţă pieţei de capital în care stabilirea coeficienţilor de valoare se afla la latitudinea jocurilor montate pe pieţele străine de capital. Astfel, intrate într-o degringoladă economică generalizată, sub presiunea accentuată a căderii nivelului de trai şi a creşterii implicite a şomajului, fostelor economii naţionale ale statelor foste membre ale CAER-ului nu li s-a oferit nicio perspectivă în afara acomodării disperate la programele intrate în expresia explozivă a luării sub control a unor geografii ce trebuiau să fie preluate. Li se programa, astfel, un nou program ce le viza, în primul rând, ca pieţe de desfacere, de livrare de forţă de muncă sub sau mediu calificate şi, abia pe criterii dificil de acceptat în terminologiile relaţionale anterioare angajării mult aşteptatei economii de piaţă, au fost supuse unui program ce va stabili reguli de aplicare în afara oricăror principii decât acelea menite a asigura şi consolida ierarhia câştigătorilor şi, mai ales, avantajele economice implicite.

Libertatea şi egalitatea se vor dovedi din ce în ce mai dependente de capabilităţile fiecăruia, de la individ şi comunităţi la naţiuni şi state. Pe parcursul anilor ce au urmat încheierii Războiului Rece, s-a desfăşurat cea mai dură şi lipsită de principii expansiune economică cunoscută în istoria Europei, Vestul dezvoltat preluând şi restructurând, în măsura propriilor interese, o geografie economică, până în 1990, determinant concurentă.

Nu au fost necesari mai mult de zece ani pentru a se înţelege logica şi costurile mult discutatei linii Huntington.

Trimiterea Războiului Rece la arhivă nu rezolvă problematica generată de factorii şi liniile de forţă programate de aceştia.

S-ar putea spune că, dimpotrivă, reuşind a elimina marele pericol al unei confruntări nucleare cu dezastruoase efecte globale, ne-am găsit antrenaţi – aşa speram – în dinamica acomodărilor politico-naţionale marginale, harta politică a lumii părând a-şi căuta precizările în afara principiilor determinante care au funcţionat până la convenirea detentei dintre Washington şi Moscova.

Părelnic căzute în desuetudine istorică, a „sang royal”-ului tranşat, iniţial, prin rătăcirile „conştiinţelor naţionale”, pentru a se revărsa printre uriaşe confruntări generate de purtătorii ideologiei lor, cu perceperi de masă, ne consolăm în părelnic acceptabila meritocraţie consemnată în raţionamentele Viţelului de aur.

Tot ceea ce s-a petrecut odată cu declanşarea incredibilului colaps financiar în SUA (2007), extins cu rapiditate în toată „lumea vestică” şi nu numai, ne-a apropiat mai mult decât oricând de perceperea condiţiei reale a criteriilor de împărţire, administrare şi consum ale resurselor de putere instituite la nivel global, banii nefiind, decât într-o proporţie redusă, expresia circulatorie a valorilor.

A fost îndeajuns intervenţia marelui fachir de circumstanţă – Barack Obama – pentru ca presiunea valorilor gonflate de pe piaţa bancară a imobilelor să se dezumfle până la limita acceptabilului posibil a fi relansat.

De unde, cine şi cum? Asta, dacă am căuta cu adevărat să aflăm de unde au fost accesate sursele şi resursele ce au limitat pieţele financiare ale Vestului, în special cele din SUA.

Să fi ajuns Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional instrumentele de calcul pentru stabilirea ponderii fiecărui stat în echivalări contributorii la administrarea procesului de globalizare?

Oamenii nu pot să-şi dorească decât ceea ce decidem „noi” că trebuie să aibă. Altfel, rătăcesc printre himerele şi fantasmele unei existenţe ce se situează în afara contextualităţilor geostrategice, politice, economice şi militare.

Pentru un stat precum România, aflat întotdeauna, de la constituirea voievodatelor, sub incidenţa a trei direcţii de presiune politico-militară, a considera că omenirea a atins faza în care cele trei proiecte fundamentale de construire a lumii moderne au ajuns la faza de accesare pacifistă comună, în geografia Bazinului Carpatic, înseamnă nu doar a gândi într-o perspectivă a speranţei, ci şi în a opera cu mijloacele din logica realităţilor timpului.

Categoric, echilibrul autodistrugerii termonucleare realizat pe parcursul Războiului Rece îşi pune amprenta asupra factorilor şi căilor întru globalizare, dar a nu gândi în perspectiva jocurilor majore de interese – sustrase pentru prima oară dinamicii confruntărilor autodistructive şi supuse compensaţiilor marginale pe seama subiecţilor statali intraţi în autodisoluţia geografiilor economice şi financiare pe principiul polarizărilor active şi benefice – înseamnă a continua rătăcirile unor proiecte ce se vor autosufoca prin pierderea substanţelor active. (va urma)

Omenirea se împărţea în trei tronsoane de evoluţie şi dezvoltare:

– cel democratic, pe program de creştere şi extindere bazat pe garantarea proprietăţii şi libertatea capitalului;

– cel socialist-comunist, angajat pe confiscarea proprietăţii şi capitalului intrate în proprietate de stat, odată cu instituirea egalităţii sociale şi economice, politice şi culturale obţinute şi bazate pe principiile dictaturii de dezvoltare, asistată de cea ideologică discreţionară;

– cel de-al treilea, cel al popoarelor din fostele colonii şi teritorii aflate sub statut de dominion, ce păreau defavorizate – în pofida coparticipărilor masive la conflagraţie şi a declaraţiilor şi înţelegerilor încheiate pentru stabilirea, după război, a unei lumi mult mai drepte în materie de şanse de dezvoltare în varianta unor state independente.

Până la încheierea confruntărilor din Grecia, a tranşării regimurilor comuniste din Europa de Est, a războaielor din Indochina şi a celui coreean, omenirea s-a aflat în faza „acomodărilor” marginale operate în baza prevederilor tratatelor de pace, altfel spus, în procesul de trasare a limitelor zonelor de influenţă şi dominaţie – concomitent cu perioada (pentru douăzeci de ani), stabilită pentru rambursarea datoriilor şi obligaţiilor de război.

Declanşarea Războiului Rece sau, mai bine spus, continuarea de către Moscova a politicii de penetrare ideologică şi de susţinere militară a mişcărilor şi „revoluţiilor” de eliberare din geografiile coloniale va reformula decisiv parcursul marilor politici geostrategice angajate în vederea tranşării zonelor de influenţă între cele două superputeri – SUA şi Uniunea Sovietică –, Marea Britanie şi Franţa suportând acomodările specifice pentru puteri de rangul doi.

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

Evenimentele consumate pe parcursul primilor ani de după încheierea operaţiilor militare ale celui de-al Doilea Război Mondial păreau a convinge tot mai mult că foamea şi absenţa speranţei oferă comunismului cel mai prielnic teritoriu de manifestare.

Era o aberaţie să-ţi imaginezi că poţi combate cu forţa idei ce provocau speranţele unei lumi aflate la pragul cel mai scăzut al existenţei, şi acela asigurat prin raţionalizarea drastică a bunurilor de consum; şi, mai grav, păreau să adâncească criza, demonstrând parcă faptul că inegalităţile generate de proprietate se aflau nu numai la baza inechităţilor sociale, ci şi la aceea a incapacităţii de relansare a unor programe destinate depăşirii dezastrului şi trecerii la o reconstrucţie atât de necesară şi de aşteptată, după nenorocirile marii conflagraţii. Prelungirea situaţiei dezastruoase a ţărilor incluse în teatrul de operaţii al marilor confruntări ale celui de-al Doilea Război Mondial, datorită marilor distrugeri provocate de masivele bombardamente, în special ale zonelor industriale şi ale marilor oraşe, şi-au pus amprenta asupra stării de spirit a populaţiei de pretutindeni – învingători sau învinşi –, cu atât mai mult cu cât Germania îşi epuizase, comparativ cu situaţia existentă la încheierea Primului Război Mondial, orice posibilitate de compensaţie imediată a datoriilor de război.

Cu excepţia situaţiei din SUA – angajată într-un boom economic ce se dovedea a intra pe un drum fără perspectivă, în absenţa unor pieţe în măsură să asigure nu numai desfacerea, ci şi garanţia recuperării valorilor transferate –, omenirea, învingătorii occidentali, cu precădere, păreau a se afla în afara unor posibilităţi reale de a trece la reconstrucţia clamată şi atât de mult aşteptată. Chiar mai mult, aceştia păreau a fi incapabili să înţeleagă spiritul şi speranţele ce au stat la baza declaraţiei şi constituirii ONU. În plus, toate deciziile luate în materie de tranşare a geografiilor foste coloniale evidenţiau o preocupare majoră din partea metropolelor de a-şi recupera şi chiar extinde poziţiile anterioare, fără a ţine cont de mutaţiile intervenite odată cu angajarea rezistenţei împotriva foştilor ocupanţi şi, implicit, a climatului menit a prevesti o altă cale de evoluţie a popoarelor din colonii.

Înfrângerea puterilor Axei reconfigura raporturile de putere mondiale pe tronsoane de dezvoltare ce ţineau de logica instituirii de zone de influenţă şi dominaţie – pe de o parte, de recuperare şi extindere a fostelor poziţii (Anglia, Franţa, Olanda şi Belgia) şi pe de altă parte, o extensie a supremaţiei şi dominaţiei Uniunii Sovietice, pe program ideologic comunist, asupra ţărilor centrale şi est europene.

Este faza recuperărilor, reconstruirilor pentru Occidentul victorios şi a compromisurilor menite să asigure compensaţii geostrategice. (va urma)

(din Al optulea breviar laic, carte în curs de apariţie)

În timp ce, în orice condiţii, forţele occidentale scontau pe o supremaţie aeriană, cele ale Tratatului de la Varşovia s-au preocupat, cu precădere, de asigurarea unui surplus semnificativ în materie de blindate, mizând pe efectele morale deosebite pe care le reprezenta o astfel de ameninţare pentru adâncimea strategică reprezentată de teritoriul Republicii Federale Germania, la nivelul unei adâncimi strategice comparabile cu cea a ofensivelor sovietice din a doua parte a celui de-al Doilea Război Mondial. O astfel de situaţie făcea ca o concentrare strategică de forţe în patrulaterul Boemiei şi pe Elba să reprezinte coşmarul germanilor, olandezilor şi belgienilor, pe întreaga perioadă a Războiului Rece, după cum ameninţarea unor bombardamente strategice, ca primă retorsiune, reprezenta teroarea ce plana asupra statelor aliate Moscovei, nu şi aspra acesteia, care oricum cunoscuse efectele dezastruoase ale asediului german şi rezistase, inclusiv moral.

Se poate spune că abordările strategice ale celor două tabere au fost îndeajuns de consistente pentru a convinge pe mai belicoşii iresponsabili din cele două tabere că orice mutare în proiect militar genera un efect distrugător dezastruos în comparaţie cu un ipotetic avantaj strategic fără nicio relevanţă pentru condiţiile de purtare pe mai departe a conflagraţiei. Astfel, s-a trecut fără prea mari traume morale la nivelul factorilor responsabili ai celor două tabere sau la nivelul opiniei publice occidentale, îndeajuns de informate pentru a înţelege că se afla în faţa unor tragedii menite a credibiliza efectele unui „joc” propagandistic subtil. Pe fond, populaţiile statelor NATO, inclusiv cetăţenii Austriei şi ai Republicii Federale Germania – sau mai ales aceştia – s-au simţit angajaţi nu numai într-un exerciţiu recuperator de imagine, ci şi într-un proiect comun occidental, percepând evenimentele din Ungaria anului 1956 sau Cehoslovacia anului 1968 drept păcate specifice unor convingeri politici şi doctrine comuniste, intrate într-un comparativ devastator cu virtuţile „lumii libere”.

Dacă tronsonul strategic militar european a părut de la început, şi a fost asumat ca atare, drept imposibil de accesat dincolo de limitele unor demonstraţii de forţe mai mult sau mai puţin dedicate factorilor de presiune psihologică, la nivel global, umanitatea începea să-şi perceapă nu numai limitele geografice, ci şi pe acelea ale unui parcurs militar dezastruos.