
Nu pot spune că nu trăiesc nevoia exprimării scrise – reprimată uneori de teama de a nu repeta atâtea experienţe ratate ale cunoaşterii şi comunicării – determinându-mă, obligându-mă chiar, la reţineri şi blocaje. Poate, acestea au fost generate şi de refuzul care mă încearcă aproape zilnic – din decembrie 1989 şi până astăzi – faţă de sutele, miile şi zecile de mii de „cunoscători” şi singuri depozitari ai adevărului. De aceea, vreau să-mi avertizez cititorii că nu mi-am propus să scriu o istorie – întreprindere, după părerea mea, sortită din start derizoriului, atât timp cât surse serioase şi de o importanţă extraordinară sunt obligate la tăcere sau şi-o impun voit, lăsând cunoaşterii doar părţile ce permit dezvoltarea în continuare a intereselor prezente şi de perspectivă pe proiectul unui viitor din care ar urma să fim eliminaţi.
Trebuie spus că nici nu mi-am propus elucidarea unui moment mai mult sau mai puţin important din evoluţiile ce şi-au pus amprenta asupra actelor şi faptelor noastre, săvârşite de cele mai multe ori în necunoaştere de cauză. Cu toate acestea, ne exprimăm şi judecăm cu convingerea săvârşirii unor acte de justiţie majoră, chiar dacă în retrospectivă nu vom avea decât scuza necunoaşterii, atât de des invocată în România, chiar şi de către „justiţiarii” care – slujitori ai legii – aveau obligaţia de a nu se pronunţa în afara cunoaşterii realităţilor.
Cât despre purtătorii şi corifeii adevărurilor fundamentale ce trebuiau rostite chiar „a doua zi” după producerea evenimentelor, mă străduiesc în continuare să le atribui circumstanţa prostiei sau interesului minor, atât de autentic reprezentat de o mulţime de indivizi ce se revendică unor cercuri elitiste europene, mondiale sau chiar astrale, fără a sesiza, în oglinda proprie, că nu li s-au conferit decât poziţii înalte în ierarhia slugilor, nici măcar în cea a slujitorilor.
După 27 de ani de la consumarea unor evenimente ce păreau a oferi şansa descătuşării de regimul comunist ce se dovedea incapabil să ne menţină în programul evoluţiei istorice, aveam să constatăm „absurdistanul” unei condamnări generalizate la asumarea unui trecut apropiat ce nu mai avea nici măcar scuza unei susţineri şi impuneri din afară. Încet, încet, am fost obligaţi să învăţăm chiar de la foşti profesori de marxism-leninism şi stalinism „aplicat”, sau de la copiii acestora, că noi, „ceilalţi”, „aplaudacii” de circumstanţă ai marelui Erou din Carpaţi – adică majoritatea absolută a românilor –, eram obligaţi la tăceri vinovate sau mărturisiri demonizatoare. În lipsă de altceva, pe… şi în tradiţia anilor stalinismului gregar, trebuia – şi unii o făceau – să ne asumăm culpa colectivă a unor atrocităţi inventate de cele mai multe ori sau cel mult comise asupra nouă înşine. Hitler, Stalin, Mussolini păreau a păli în faţa figurii întunecate de vampir a lui Nicolae Ceauşescu, demolatorul de biserici şi sate, angajat – în demenţa-i şovină – într-o criminală ofensivă de lichidare a minorităţilor şi moştenirii lor culturale. Şi acum, la 27 de ani de la decembrie 1989, mai caut o biserică catolică, calvină sau luterană, vreun templu mozaic sau moschee dărâmate în acea perioadă sau vreun sat cu majoritate etnică minoritară care să fi constituit obiectul furiei ultimului dictator. Nu pot să nu-mi amintesc secvenţele cu copiii cărora li se luase sânge pentru a-i alimenta combustia „Vampirului” întru anihilarea căruia îşi dădeau mâna marii cavaleri ai Vestului şi Estului.
Din victimă a propriilor speranţe interzise pe parcursul a şapte secole, românii se transformaseră în doar câţiva ani, 1978-1989, în revizionişti, expansionişti, naţionalişti şovini care agresau demolator bunul simţ şi şansele istoriei. Chiar ale istoriei umanităţii. (va urma)
Puteţi comanda cartea pe site-ul Editurii Militare: http://www.edituramilitara.ro/home/249-epigoni-ai-marelui-hidalgo.html
2017-06-25 13:00:03