11

Ei vor să fie ca noi, între noi şi cu posibilităţile noastre.
Problemele se nasc abia atunci când şi noi vrem să fim ca ei, împreună cu ei, cu drepturile şi posibilităţile lor.
Oare vom reuşi vreodată să înţelegem în ce constau decalajele şi derapajele istorice care i-au ţinut pe români la periferia existenţei materiale, sociale şi culturale, în geografia lor etnică, indiferent de formele şi dependenţele pe care le-au cunoscut demersurile lor statale?

Rătăcindu-ne până la pierderea de sine, n-am fost capabili să înţelegem, nici în cele mai mizerabile momente ale existenţei noastre comuniste, că noi nu făceam parte din Europa.

Eram chiar convinşi că doar celebra Cortină de Fier a comunismului ne-a separat de aceasta şi că nu era nevoie decât de dărâmarea Zidului pentru a fi şi noi ca ei.

Şi a venit şi vremea prăbuşirii atât de mult dorite pentru a ne face să înţelegem că geografia are prea puţin de-a face cu omenia, că există diferite forme de democraţii şi libertăţi, între care doar libertatea banului şi numărul acestora asigură niveluri egale de democraţie.

Niciunul dintre noi n-am îndrăznit să ne amintim că mai era şi America Latină tot geografie a „economiei de piaţă” şi, în plus, peste 90% catolică. Ce să mai vorbim de zbaterile „Africii” sau „Indiei”?

Că a fost aşa, nu mai există nicio îndoială şi se pare că ar fi fost imposibil de evitat, ba chiar putea fi şi mai rău.

Tragic rămâne faptul că, şi astăzi, la aproape treizeci de ani de la începuturile noastre capitaliste, refuzăm să ne înţelegem condiţia, implicit faptul că am fost victimele unui proiect ce ne conferise dreptul de a ne alege şansa de a ne fi dat la epuizat.

Câţi dintre Voi au fugit de la Noi doar pentru a scăpa de comunism?

Pentru câţi dintre Voi starea Românilor a fost adevăratul motiv de a scăpa de Noi?

Să fi fost doar confuzia ce vine din neîncrederea din Noi, după sute de ani de supunere la nevoi?

Astăzi, este o victorie asupra ta să mai rămâi român.

Românii îşi refuză istoria.
Nu şi-o asumă sau nu se recunosc în aceasta, şi nici nu cred că este important să o cunoască.
Pe aceeaşi abordare, majoritatea românilor nu-şi trăiesc viitorul, mulţumindu-se să vieţuiască din firimiturile prezentului altora, care ştiu să şi-l programeze pe al lor.
În baza învăţămintelor Istoriei, desigur.
Nu ai Istorie, nu ai nici loc în Prezent. Sau… ai doar locul pe care ţi-l acceptă ceilalţi.

Încep să cred, chiar am ajuns să fiu convins de faptul că adevărata forţă de rezistenţă a românilor a constat într-o fabuloasă, fantastică capacitate de adaptare la formulele cele mai dure ale sărăciei.

„Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara ta” a fost sloganul ce a animat, din generaţie în generaţie, statornicia românească într-o geografie care nu le-a aparţinut decât foarte puţin timp şi în foarte mică măsură din punct de vedere politic, economic, financiar, militar şi chiar cultural. De fiecare dată, în momentele de mare restrişte şi încercare pentru o lume ce-şi aflase condiţia identităţii prin aceea a unei marginalizări extreme, repugnantă pentru aceia care îşi propuneau extensii şi control într-un spaţiu ce se dovedea cu atât mai greu de controlat cu cât era mai înstrăinat.

Atâta neîncredere este în noi, în români, încât sfârşim prin a dori să ne găsim un salvator.

Se pare că avem în noi o acută, o imensă nevoie de a transfera cuiva întreaga neîncredere pe care o împărtăşim.

Avem atâta neîncredere în noi, încât simţim nevoia acută de a-l face pe altul responsabil pentru tentaţiile din noi.

Amintiţi-vă starea în care se aflau pământurile actualului Israel. Nu mai departe de acum cincizeci de ani.

Geografiile, chiar şi cele deşertificate, poartă în ele alchimia renaşterilor şi dezvoltărilor.

N-am întâlnit niciun trăitor al legendarului Canaan, indiferent de etnie sau religie, care să-şi explice neîmplinirile sau tragediile pe fondul irespirabilei condamnări la un prizonierat al înţărânării.

Dacă la noi toate neîmplinirile se datorează ţării, la „ceilalţi”, aceia care luptă pentru „a lor ţară”, toate tragediile sunt contabilizate împlinirii unui ideal, fără de care nu-şi pot găsi condiţia de sine.

Trebuie să constatăm că ne aflăm în faţa unui „prizonierat de conştiinţă”, la care noi nu am ajuns.

Am rămas, încă, doar senzitivii stării inefabile de „dor”, absentă din culturile şi trăirile altora, evident mai evoluaţi.

Vom reuşi, oare, să ne „adunăm”, înainte de a ne pierde prea mult prin rătăcirile de conştiinţă ale celorlalţi?

Se pare că singura şansă a existenţei şi dăinuirii a fost oferită de cuminţenia supusă dobândită în şi din condiţia de supuşi romani, smulşi pentru două secole întocmirilor aleatorii ale unor proiecte de factură primară, aflate în fază de organizare incipientă, stabilizate prin concesii clientelare.

La fel ca pe parcursul întregii sale geografii, din nordul Britaniei, pe Rin, sudul Germaniei, câmpia Austriei şi Panonia, limaesul valah, continuat cu cel al Moldovei şi nordul Pontic au reprezentat, la rândul lor, fâşii de polarizare şi stabilizare economico-culturală.

Pe acest fundal, care a generat două geografii distincte pe parcursul primului mileniu, în care Occidentul latinizat, inclusiv insulele britanice, până la Câmpia Panonică, care a reprezentat, împreună cu Patrulaterul Boemiei-Elba la nord şi Stiria la sud, linia de demarcaţie între ceea ce se va numi Occidentul propriu-zis şi geografia adiacentă, diferită lingvistic şi etnic, însă cucerită religios, începând cu secolul al X-lea şi tranşată definitiv până în secolul al XV-lea.

Un spaţiu de dispută între Occidentul clasic şi Orientul european, slavo-mongolo-tătaro-otoman.

Dacă în sud şi est extensia şi influenţa au avut de întâmpinat opunerea Bizanţului, astfel că doar Croaţia şi Slovenia vor cunoaşte un program catolic peste un destin slav, în Câmpia Panonică, odată cu aşezarea ungurilor, se pun bazele unui proiect turanic catolicizat, care va cunoaşte o preocupare constantă de extindere asupra celuilalt pol al Bazinului Carpatic, sub stindard apostolic, inclusiv cu tentaţii de cucerire a unor zone de la sud de Dunăre, tendinţe constante, incluse odată cu deschiderea perioadei cruciadelor, până în secolul al XV-lea inclusiv. (va urma)

(Din cartea Al optulea breviar laic, în curs de apariţie)

Nu am să-i înţeleg niciodată pe urmaşii acelora care au impus, până în anul 1863, starea de „toleraţi” pentru românii din Transilvania – în pofida faptului că au constituit majoritatea sau poate tocmai de aceea –, mai ales atunci când încearcă să clameze – şi astăzi – starea noastră de înapoiere istorică. Când, unui popor i se interzicea la 1437, septembrie 16, prin „uniunea frăţească” a nobilimii maghiare şi a clerului, a saşilor şi a secuilor şi prin hotărârile „dietei sălbatice” de la Pesta, din noiembrie 1514, dreptul de a se instala în oraşe, de a construi biserici din piatră şi a-şi face case din acelaşi material, şi continui să insişti asupra „incapacităţii” românilor de a crea civilizaţie, nu poţi să nu te întrebi dacă este vorba doar de necunoaştere sau de crasă şi oarbă prostie.

De unde atâta fudulie contemporană, după ce strămoşii tăi asumaţi le-au impus cu spada strămoşilor mei, la fel de asumaţi, statutul de iobagi toleraţi? Iar, astăzi, vă plângeţi că nu aveţi drepturile şi libertăţile pe care le posedaţi atunci când peste ai noştri străbuni stăpâni eraţi.

Şi dacă toate acestea au făcut parte doar din istorie, cum se explică oare şi placardele afişate la un recent meci de fotbal de la Budapesta dintre naţionalele Ungariei şi României?

Avem şi noi dreptul măcar la un răspuns?

Rostit în… sau chiar şi în afara Comisiei Europene sau a Parlamentului de la Strasbourg.

Cine să ni-l dea dacă ai noştri (cei care se pretind şi chiar i-am ales a fi aşa) nici măcar nu ştiu a întreba?

Nu pot spune că nu trăiesc nevoia exprimării scrise – reprimată uneori de teama de a nu repeta atâtea experienţe ratate ale cunoaşterii şi comunicării – determinându-mă, obligându-mă chiar, la reţineri şi blocaje. Poate, acestea au fost generate şi de refuzul care mă încearcă aproape zilnic – din decembrie 1989 şi până astăzi – faţă de sutele, miile şi zecile de mii de „cunoscători” şi singuri depozitari ai adevărului. De aceea, vreau să-mi avertizez cititorii că nu mi-am propus să scriu o istorie – întreprindere, după părerea mea, sortită din start derizoriului, atât timp cât surse serioase şi de o importanţă extraordinară sunt obligate la tăcere sau şi-o impun voit, lăsând cunoaşterii doar părţile ce permit dezvoltarea în continuare a intereselor prezente şi de perspectivă pe proiectul unui viitor din care ar urma să fim eliminaţi.

Trebuie spus că nici nu mi-am propus elucidarea unui moment mai mult sau mai puţin important din evoluţiile ce şi-au pus amprenta asupra actelor şi faptelor noastre, săvârşite de cele mai multe ori în necunoaştere de cauză. Cu toate acestea, ne exprimăm şi judecăm cu convingerea săvârşirii unor acte de justiţie majoră, chiar dacă în retrospectivă nu vom avea decât scuza necunoaşterii, atât de des invocată în România, chiar şi de către „justiţiarii” care – slujitori ai legii – aveau obligaţia de a nu se pronunţa în afara cunoaşterii realităţilor.

Cât despre purtătorii şi corifeii adevărurilor fundamentale ce trebuiau rostite chiar „a doua zi” după producerea evenimentelor, mă străduiesc în continuare să le atribui circumstanţa prostiei sau interesului minor, atât de autentic reprezentat de o mulţime de indivizi ce se revendică unor cercuri elitiste europene, mondiale sau chiar astrale, fără a sesiza, în oglinda proprie, că nu li s-au conferit decât poziţii înalte în ierarhia slugilor, nici măcar în cea a slujitorilor.

După 27 de ani de la consumarea unor evenimente ce păreau a oferi şansa descătuşării de regimul comunist ce se dovedea incapabil să ne menţină în programul evoluţiei istorice, aveam să constatăm „absurdistanul” unei condamnări generalizate la asumarea unui trecut apropiat ce nu mai avea nici măcar scuza unei susţineri şi impuneri din afară. Încet, încet, am fost obligaţi să învăţăm chiar de la foşti profesori de marxism-leninism şi stalinism „aplicat”, sau de la copiii acestora, că noi, „ceilalţi”, „aplaudacii” de circumstanţă ai marelui Erou din Carpaţi – adică majoritatea absolută a românilor –, eram obligaţi la tăceri vinovate sau mărturisiri demonizatoare. În lipsă de altceva, pe… şi în tradiţia anilor stalinismului gregar, trebuia – şi unii o făceau – să ne asumăm culpa colectivă a unor atrocităţi inventate de cele mai multe ori sau cel mult comise asupra nouă înşine. Hitler, Stalin, Mussolini păreau a păli în faţa figurii întunecate de vampir a lui Nicolae Ceauşescu, demolatorul de biserici şi sate, angajat – în demenţa-i şovină – într-o criminală ofensivă de lichidare a minorităţilor şi moştenirii lor culturale. Şi acum, la 27 de ani de la decembrie 1989, mai caut o biserică catolică, calvină sau luterană, vreun templu mozaic sau moschee dărâmate în acea perioadă sau vreun sat cu majoritate etnică minoritară care să fi constituit obiectul furiei ultimului dictator. Nu pot să nu-mi amintesc secvenţele cu copiii cărora li se luase sânge pentru a-i alimenta combustia „Vampirului” întru anihilarea căruia îşi dădeau mâna marii cavaleri ai Vestului şi Estului.

Din victimă a propriilor speranţe interzise pe parcursul a şapte secole, românii se transformaseră în doar câţiva ani, 1978-1989, în revizionişti, expansionişti, naţionalişti şovini care agresau demolator bunul simţ şi şansele istoriei. Chiar ale istoriei umanităţii. (va urma)

Puteţi comanda cartea pe site-ul Editurii Militare: http://www.edituramilitara.ro/home/249-epigoni-ai-marelui-hidalgo.html