Am întâlnit, nu de puţine ori, personalităţi occidentale uluite de insistenţa noastră în materie de racordare la o lume atât de diferită de noi, cum se demonstra a fi doar prin simpla comparaţie dintre catolici-reformaţi şi ortodocşi. Chiar, mai mult, deosebirea şi nevoia de perspective diferite păreau cu atât mai necesare cu cât erau prefigurate şi impuse la nivel geostrategic printr-o compensaţie faţă de proiectul estic. Astfel, rataşarea României, Serbiei şi Bulgariei la recoagularea previzibilă, sub coordonare rusă, a geografiei ortodoxe, pe moştenirea civilizaţiei bizantine, fără Grecia – desigur, mult prea interesantă pentru Vest, în contextualitatea geostrategică a Mediteranei răsăritene şi Orientului Mijlociu –, făcea parte – conform strategiilor întru dezvoltarea civilizaţiilor mulţumitoare pentru polul de putere moscovit – chiar din perspectiva europeană cea mai îndrăzneaţă, elaborată de Petru cel Mare.

Războiul din fosta Iugoslavie lăsa să se înţeleagă, prin implicările directe ruso-ucrainene – e drept, puţin compensatorii vizavi de sprijinul occidental-musulman –, că „ortodocşii” – vor, nu vor –, aşa cum lăsau să se înţeleagă românii, aveau un alt destin, ce trebuia urmat în deplin consens occidental.

A continua să se insiste asupra incapacităţilor, incompetenţelor şi neputinţelor demonstrate de forurile responsabile de la Bucureşti – indiferent de sorgintea acestora – în concretizarea politicilor de accesare a tratativelor cu NATO şi Uniunea Europeană este similar cu a recurge, explicativ, la povestea „căţeluşului cu părul creţ” sau la aceea cu „lupul şi Scufiţa Roşie”, în abordare răsturnată. Pe tot parcursul ultimului deceniu al mileniului al doilea, România a purtat stigmatul unei vinovăţii impardonabile pentru întreaga lume civilizată, cu atât mai mult cu cât nu îi erau depistate victimele, în pofida tuturor demersurilor şi eforturilor întreprinse şi de noi, şi de alţii.

Fiecare Ţară îşi creşte şi pregăteşte câinii de pază, cărora le şi garantează condiţiile pentru a-i asigura Ordinea.

Când Ordinea este schimbată, prin acordul şi cu participarea câinilor, atunci aceştia încep să se transforme în lupi.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi în România, începând cu decembrie 1989.

Concluzii:

Îngrijiţi-vă şi hrăniţi-vă câinii, fără a uita să le aplicaţi corecţiile meritate, pentru a nu deveni haite de lupi.

Nu uitaţi că, în pofida selecţiilor şi mutaţiilor produse în rasa canină, nu lupii se trag din câini ci invers; străbunii comuni rămân esenţiali în comportamentul speciilor.

Din relaţiile câine–lup şi om–maimuţă provin, se pare, şi toate confuziile lumii animale.

Oricare asociere este şi va rămâne falsă.

Nu creşteţi lupi pe posturi de câini şi nu alegeţi maimuţe pentru a vă reprezenta şi administra!

Cert este faptul că „maestrul” îşi bazează concluziile şi învăţămintele pe întâmplări şi desfăşurări petrecute în spaţiul chinez, confruntări planificate şi consumate între subiecţi statali, angajaţi în proiecte de unificare a imperiului sau de înfrângere a revoltelor.

Desigur, celebrul autor nu lua în seamă şi nu se referea la realităţile europene, unde, în cazul românesc şi nu numai, diferenţele etnice, lingvistice, religioase şi culturale, exprimate în configurări statale, au fost confruntate continuu prin dezvoltarea de interese ce au generat divergenţe geostrategice, abordate şi consumate în logica raportului de putere.

Dar, şi asta s-a demonstrat tot pe parcursul a o mie de ani, simpla logică a raportului de putere, oricât ar fi ea de copleşitoare, nu poate să te facă să obţii sprijinul a „Tot ce este sub Cer”.

Sau, într-o altă formulă de abordare, „Tot ce este sub Cer”, inclusiv „râul, ramul”, pot deveni „convergente” doar odată cu sufletul poporului trăitor într-un teritoriu aflat între trei state învecinate, concurente.

Să trăim astăzi şansa unei opţiuni de suflet?

Evident, condiţia geostrategică românească, nu numai pare, ci chiar se şi dovedeşte a fi convergentă Uniunii Europene şi NATO.

Şi încă ceva:

În China, chiar şi războaiele sunt purtate între chinezi. Doar mărfurile sunt produse, în primul rând, pentru alţii. Asta, bineînţeles, dacă nu învăţăm nimic din „Arta războiului”.

Deveniserăm cu toţii atât de convinşi de statutul de egalitate, independenţă şi suveranitate naţională dobândit sub conducerea „înţeleptului conducător” în arena politică internaţională, încât ajunseserăm să confundăm realizările lor – ale celor mai dezvoltate state – cu „facerile” noastre.

Dacă reuşisem în materie de egalităţi statale internaţionale, de ce n-am fi fost în măsură să realizăm şi la nivelul indivizilor descătuşaţi de preceptele şi constrângerile comuniste?

Ne stătea temei chiar celebra apreciere a secretarului general al partidului, conform căreia reuşiserăm să realizăm o economie capabilă să producă în procent de 90% la un nivel mediu de dezvoltare, 5% situându-se peste cel mai înalt nivel tehnologic.

Dacă cea mai autorizată voce a statului român constata o astfel de realitate, cine şi ce ar fi împiedicat cetăţeanul român să se bucure de binefacerile unui nivel de trai corespunzător ţărilor din Occident?

Doar şi numai Nicolae Ceauşescu şi acoliţii acestuia îşi imaginau că declaraţii sforăitoare, lipsite în mod evident de o bază reală, mai puteau să anime o stare de spirit intrată în faza autosufocării, prin simpla abordare comparativă dintre cifrele unor realizări sforăitoare şi realităţile galantarelor goale.

Începând cu celebra întâlnire de la Reykjavík dintre Reagan şi Gorbaciov, preocupările majore ale umanităţii şi cetăţenilor lumii ce urma să vină, indiferent de rasă, ţară, etnie, vizau aflarea şi promovarea căilor ce permiteau descătuşarea din îmbrăţişarea mortală a celor două blocuri ideologice adversare angajate în proiectele de tranşare a supremaţiei mondiale prin libertatea capitalului şi democraţie sau prin internaţionalism proletar şi democraţia bazată pe absenţa proprietăţii.

Se ajunsese la momentul ruperii de o simbolistică a sărăciei egale, devenite ambarasantă printr-o stare de băltire sufocantă, ce părea imposibil de reanimat în condiţiile unui sistem politic incapabil – în ciuda măreţelor realizări trâmbiţate – să asigure un nivel de existenţă acceptabil, în timp ce Occidentul capitalist reuşea să genereze impresia, chiar convingerea unei pieţe de consum suprasaturate, la care aveau acces chiar şi nefericiţii sorţii.

Stupefiant prin forţa de perpetuare – în timp şi la nivelul memoriei colective româneşti şi nu numai –, nimănui nu părea a-i da prin gând să-şi consume tentaţiile comparative privind nivelul de trai cu ţările Americii Centrale şi Latine, tot aparţinătoare lumii democratice, catolice, angajate pe proiect de dezvoltare democratică sau măcar cu situaţiile din Portugalia, Grecia şi Turcia, încă comparabile la acea dată cu nivelul de dezvoltare al României. Nu, pentru majoritatea românilor, indiferent de condiţia lor educaţional-culturală, geografiile de raportare erau Germania, Franţa, SUA, Marea Britanie şi, în cel mai rezonabil caz, Austria. (va urma)

Situaţia părea a deveni tot mai ameninţătoare şi, paradoxal, blocantă, cu cât „eliberarea esticilor” nu părea a viza în vreo formă dominaţia sovietică sau Tratatul de la Varşovia, foarte puţin, chiar nesemnificativ contestat, ci evidenţiau angajarea unor dezbateri şi măsuri ce aveau la bază criterii şi obiective ale politicilor de glasnost şi perestroika, amendate cu soluţii şi ţinte ce ţineau de specificul ţărilor respective.

Mai mult chiar – râsul-plânsul –, vara anului 1989 părea a ne introduce în peisagistica aberantului geostrategic ce trebuia să detensioneze acutele Războiului Rece şi să introducă în perceperile publice, menite a genera o schimbare totală de fronturi, cele mai profesioniste şi consacrate aparate de propagandă ale timpului ce evidenţiau jucătorii în simbolistica „slujitorilor Răului Absolut”, ceea ce nu avea nimic de-a face cu problematica disputelor ideologice şi politico-militare ale Războiului Rece.

Irakul, Libia, Iranul, Coreea de Nord şi – într-o nevoie a echilibrelor geografice – Panama şi România păreau – conştiente sau nu – a-şi reclama posturile de „wanted” ce urmau a translata deja obositoarea şi dezabuzanta, descalificanta retorică a Războiului Rece.

Dictatori de mucava – promovaţi şi susţinuţi în logica jocului adversităţilor la nivelul liderilor celor două blocuri – păreau a deveni, peste noapte, inamicii absoluţi ai procesului de destindere şi colaborare internaţională, menită să scoată omenirea de pe traiectul confruntărilor care duseseră omenirea până la ameninţarea unei conflagraţii mondiale. (va urma)

Astfel, România va deveni membru al ONU abia în anul 1955 – Polonia (1945), Cehoslovacia (1945), Bulgaria (1955), Ungaria (1955) –, iar în ceea ce priveşte tratamentul de care s-a bucurat în cadrul Tratatului de la Varşovia, abordările au cunoscut un tratament inegal, Bucureştiul fiind obligat la concesii suplimentare pentru un statut ce celorlalţi li s-a acordat de drept.

Vorbind şi amintindu-ne de „frăţia de nezdruncinat” dintre statele Tratatului de la Varşovia, în frunte cu „măreaţa Uniunea Sovietică”, ne facem că uităm că România a fost încă de la începuturile „lagărului socialist” un „paria” al sistemului internaţional nou creat, iar şansele celor aflaţi la putere nu pot fi sub nicio formă comparate cu acelea ale aliaţilor ei întru „Tratat” şi „CAER”.

Nu aş fi făcut această referire şi precizare dacă datele privind situaţia României s-ar fi schimbat până în decembrie 1989 şi în cei aproape 30 de ani de după, izolarea Bucureştiului fiind nu numai evidentă, ci şi manifestă, „aliaţii” menţinându-se într-o atitudinea comună de izolare şi măcinare prin varii acţiuni ce vizau discreditarea şi destructurarea, până la disoluţie, a statului român.

Omenirea se află într-o altă abordare a centrelor de polarizare, prin factori financiari, economici, ştiinţifici şi culturali ieşiţi de sub ordinea şi controlul sistemelor naţionale.

Pe parcursul jocului angajat – vrem, nu vrem – ne aflăm sub presiunea exigenţelor unui tip de societate deja exersat în logica potenţialităţilor exprimate întru valorizarea la maximum a capabilităţilor materializate de o variantă sistemică autofuncţională, pe principiul asumărilor coparticipative.

Noii poli de dezvoltare vor reproiecta logica şi dinamica sistemului de „oraşe-state” ale lumii mediteraneene greceşti, eliminând – de presupus – concurenţele distructive şi repolizatoare. Ceea ce, cândva, chiar până recent, părea de domeniul absurdului, astăzi, şi mai ales mâine, capabilităţile autodistructive vor impune logica coordonărilor pe sistemul polilor de finanţare.

Mai rămâne un obstacol.

Dacă urmărim politicile economico-financiare chineze şi japoneze, indiene şi musulmane, viitori poli de concentrare par a ne recomanda de la sine, urmând a se trasa doar caroiajele naturale de completare.

Oamenii nu pot să-şi dorească decât ceea ce decidem „noi” că trebuie să aibă. Altfel, rătăcesc printre himerele şi fantasmele unei existenţe ce se situează în afara contextualităţilor geostrategice, politice, economice şi militare.

Pentru un stat precum România, aflat întotdeauna, de la constituirea voievodatelor, sub incidenţa a trei direcţii de presiune politico-militară, a considera că omenirea a atins faza în care cele trei proiecte fundamentale de construire a lumii moderne au ajuns la faza de accesare pacifistă comună, în geografia Bazinului Carpatic, înseamnă nu doar a gândi într-o perspectivă a speranţei, ci şi în a opera cu mijloacele din logica realităţilor timpului.

Categoric, echilibrul autodistrugerii termonucleare realizat pe parcursul Războiului Rece îşi pune amprenta asupra factorilor şi căilor întru globalizare, dar a nu gândi în perspectiva jocurilor majore de interese – sustrase pentru prima oară dinamicii confruntărilor autodistructive şi supuse compensaţiilor marginale pe seama subiecţilor statali intraţi în autodisoluţia geografiilor economice şi financiare pe principiul polarizărilor active şi benefice – înseamnă a continua rătăcirile unor proiecte ce se vor autosufoca prin pierderea substanţelor active. (va urma)

Şi, în plină discuţie şi dispută în vederea evitării „pericolului nuclear devastator”, au fost formulate, acceptate şi asumate prevederile Actului final de la Helsinki.
Pe nesimţite, în dispute ce ţineau de o translatare subtilă a preocupărilor de la problematica fulgerelor lui Marte ce obligau la o politică de coexistenţă paşnică a blocurilor, arena confruntărilor internaţionale a alunecat în zona disputelor ce vizau condiţia şi drepturile cetăţenilor, peste şi dincolo de logica unei lumi ce avea la bază principiile neamestecului în treburile interne. Într-o perioadă incredibil de scurtă, omenirea a păşit în etapa forjării tipologiei cetăţeanului „global”.
Dedicaţi şi subjugaţi pe de-a-ntregul „colectivului” şi „colectivităţii”, ca principiu şi cale, singurele în măsură să ne asigure o stare acceptabilă la nivelul mijloacelor şi capacităţilor existente şi, în aceeaşi măsură, capabilă să ne asigure o dezvoltare cu şanse egale fiecăruia, am sfârşit prin a considera că toate neîmplinirile se datorau „colectivului”.
A fost, părelnic şi nu pentru scurt timp, singura cale acceptabilă pentru a ne explica neîmplinirile fiecăruia şi, mai ales, speranţele pe care a trebuit să ni le refuzăm. De aici mai departe, sau mai bine zis, în jos, tot mai jos, totul s-a desfăşurat într-o normalitate specifică proiectului ce urma să realizeze transferul valorilor de la cei mulţi la cei puţini, principiu opus celui ce a stat la baza întregii experienţe comuniste, „de la cei puţini spre cei mulţi”.
Chiar şi acum, ne facem că nu înţelegem de unde vine acest nivel ridicat de sărăcie, după cum n-am înţeles de unde ne venea starea de înapoiere generalizată. Pe acest fond şi odată cu instalarea lui Gorbaciov, mai ales, întreaga politică bună a lui Ceauşescu, în primul rând refuzul supremaţiei discreţionare a Moscovei şi promovarea unor politici naţionale, a intrat într-o fază a continuei discreditări şi autoflagelări, fiind de la an la an mai compromisă.
Pe fondul acomodărilor politicii internaţionalismului proletar, vârf de lance şi doctrină a supremaţiei mondiale, la beneficiile economiei de piaţă, au început toate formele de adaptabilitate economică în ideea asumării celei mai eficiente căi de dezvoltare. Acesta a fost începutul ce se dorea a produce declivajele politico-militare necesare şi a le transfera în planul unor abordări reciproc avantajoase.
Dacă, până în 1985 – inclusiv cu prilejul Olimpiadei –, calea naţională a conferit României un avantaj în poziţionarea sa internaţională, după 1986, s-a instituit într-o cale accelerată spre degradarea şanselor de exprimare.
În pofida tuturor deschiderilor profesate şi practicate, ceauşismul intrase într-o etapă de închistare şi autoizolare, confundând „deschiderile” cu „ocupaţiile”, „comunicările” cu „impunerile” şi „dictatul”.